14-15 iunie 1990 şi multe întrebari fără răspuns

În rândurile de mai jos prezint la maniera foarte succintă câteva elemente legate de evenimentele din 13-15 iunie 1990, extrase din cartea pe care am scris-o pe baza tezei mele de doctorat „Valea Jiului după 1989, spaţiu generator de convulsii sociale”.

Vizavi de aceste evenimente pot spune că ele au o aceeaşi constantă de zeci de ani: secretomania autorităţilor de Stat care au folosit instituţiile lui, indiferent de guvernare, ca pe nişte instrumente împotriva propriei populaţii.

      Cea de-a treia mineriadă are o trăsătură comună celorlalte două: este efectul, spontan sau dirijat, unor manifestări antiprezidenţiale şi antiguvernamentale. Spre deosebire de faptele şi evenimentele care au atras după ele primele două deplasări ale minerilor la Bucureşti cele de acum ies în relief nu doar prin virulenţa lor, manifestată de ambele părţi, fapt incontestabil, ci şi prin durata pe care au avut-o.

     Apreciez fără teama de a greşi că oprirea emisiei TVR a constituit momentul cu cea mai mare încărcătură psihologică reuşind astfel să declanşeze o panică de masă resimţită la nivelul întregii ţări.

La acest prim moment de tensiune psihologică se adaugă un al doilea, apelul lui Ion Iliescu către populaţie: „ (…). Ne adresăm tuturor cetăţenilor Capitalei, în numele democraţiei câştigate prin alegerile libere, să respingă cu toată hotărârea actele iresponsabile de violenţă şi să sprijine organele de ordine în restabilirea situaţiei de calm şi legalitate. Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită”.

În urma apelului lansat Ion Iliescu a primit o mulţime de critici şi reproşuri fiind considerat principalul vinovat pentru sosirea minerilor în Capitală şi a actelor de agresiune  generate de către aceştia. Deşi nu a cerut în mod explicit minerilor să vină în Bucureşti, fraza „chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului şi televiziunii” este interpretabilă, lucru ce a făcut ca oricine, persoană sau categorie socio-profesională, din Bucureşti sau din ţară, să se poată considera „o forţă conştientă şi responsabilă”. Este evident că Ion Iliescu a elaborat şi a transmis un mesaj în care s-a trecut de la o frază cu adresă directă, specifică, ce avea drept destinatari cetăţenii Capitalei (Ne adresăm tuturor cetăţenilor Capitalei…), la una cu caracter exhaustiv şi tocmai prin aceasta ambiguă ca determinare geografică sau socio-profesională (Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile…).

Seara zilei de 13 iunie 1990 este pentru Petroşani una dinamică mii de mineri îndreptându-se către gară pentru a merge la Bucureşti. Au plecat trei garnituri de tren totalizând împreună 36 de vagoane. Numărul garniturilor şi vagoanelor precum şi timpul scurs între plecarea fiecărei garnituri arată fără dubii că s-a dorit prezenţa minerilor la Bucureşti, grăbindu-se aceasta printr-o bună organizare. Într-un interval de doar 55 de minute cele trei garnituri au fost formate şi au plecat spre Bucureşti, după următorul orar: la 21 prima garnitură, la ora 22 a doua garnitură, iar la 22 cea de-a treia şi ultima garnitură. Ajunşi la Bucureşti minerii se întâlnesc cu Ion Iliescu în jurul orei 5a dimineţii de 14 iunie 1990. Acesta le mulţumeşte pentru efortul lor şi pentru faptul că au venit să apere democraţia. Mai mult, preşedintele Iliescu le acordă minerilor o misiune: împreună cu armata să ocupe şi să apere Piaţa Universităţii şi o serie de alte obiective.

Prezenţa minerilor la Bucureşti în 14-15 iunie departe de a fi normală este efectul celor două luni de proteste din Piaţa Universităţii ce au culminat cu ziua de 13 iunie în care a avut loc atacarea şi incendierea Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, SRI-ului şi televiziunii, unde pagubele au fost imense estimându-se o cifră de 4-5 milioane de lei şi aproximativ 2 milioane de dolari.

Apare o întrebare firească: de ce ziariştii străini, şi după cum se va vedea inclusiv cancelariile occidentale, au minimalizat evenimentele din 13 iunie dar au acordat o atenţie deosebită celor din 14-15 iunie? În mod sigur violenţele acelor zile, de ambele părţi, au fost de o intensitate maximă, dar tratamentul lor diferit.

Răspunsul străinătăţii a fost prompt, cele mai importante guverne ale lumii fiind la curent cu evenimentele din Bucureşti. Aproape toate semnalele primite sau referit în termeni categorici la reacţia nepotrivită a Guvernului român, la modul nejudicios în care au gestionat această criză socială şi politică. Aminteam anterior despre tratamentul complet diferit acordat unor evenimente la fel de grave, la reacţiile occidentului care la aceea vreme păreau în contradicţie cu ceea ce simţea cea mai mare parte a populaţie (a se vedea în acest sens rezultatele scrutinului de la 20 mai 1990 ce conferea legitimitate unei puteri alcătuită în majoritatea ei absolută din foste cadre de conducere al PCR).

România, smulsă violent din tiparele unei jumătăţi de secol comuniste, ce formase o populaţie „cuminte”, mulţumită cu puţin şi obişnuită să reacţioneze pozitiv la cel mai mic semn de bunăvoinţă din partea liderilor politici, nu a fost pregătită să facă faţă unor manifestări ce ţin de libera exprimare, ce merge de la expunerea unei idei în presă şi până la manifestarea de către mulţime, în piaţă sau pe stradă, a nemulţumirii sau insatisfacţiei faţă de o măsură guvernamentală sau situaţia generală din ţară.

Aveam să descoperim cu uimire, ca naţiune, că manifestările de stradă violente nu sunt o invenţie românească, ci sunt extrem de întâlnite în întreaga Europă: de la agricultorii polonezi sau francezi care deversează în stradă zeci de tone de lapte sau îşi aruncă produsele în forţele de ordine, atacându-le şi incendiindu-le maşinile, şi până la huliganii englezi care devastează stadioane şi străzi întregi, având ciocniri mai mult decât violente cu poliţia, inclusiv cu poliţia altor state, nemulţumiţi de rezultatul echipei de fotbal ai căror suporteri sunt. Dar la fel de întâlnită în întreaga Europă este şi situaţia în care manifestanţii virulenţi sunt „puşi la punct” doar de forţele de ordine, indiferent de forma sub care se prezintă ele: poliţie, jandarmerie, gărzi naţionale sau armată.

Apreciez că occidentul a criticat măsurile ilegitime ale unei puteri legitime, care s-a dovedit incapabilă să facă faţă unei situaţii pe care putea să o controleze relativ uşor. De altfel, Guvernul român a sesizat rapid greşeala pe care a făcut-o, şi a încercat să-şi justifice poziţia printr-un comunicat de presă (în 14 iunie 1990), din care redăm câteva fragmente semnificative:   „Deşi aceasta situaţie a fost repetat examinată, adoptarea unei atitudini de toleranţă faţă de această plagă socială s-a dovedit în cele din urmă favorizantă pentru organizarea unor acte de violenţă programate. Considerăm că şi poliţia, interpretând greşit atitudinea tolerantă a Guvernului, a manifestat slăbiciune, lipsă de decizie şi de profesionalism. Aceasta s-a oglindit în incapacitatea de a sesiza modul de acţiune al acestor grupuri de indivizi recalcitranţi, evoluţia probabilă către extremismul de tip fascist şi de stabilirea metodelor de ripostă legală. În aceste condiţii, pentru a evita vărsări de sânge şi dezordini de mari proporţii, Guvernul a fost forţat să facă apel la sprijinul populaţiei. Agresorii violenţi din ziua şi noaptea de 13 iunie au produs victime umane şi pagube materiale considerabile. Până joi, 14 iunie, orele 8 s-au înregistrat 4 decese, 104 răniţi din care 60 internaţi în spital”. O altă afirmaţie guvernamentală, extrem de interesantă şi de importantă, desprinsă din acelaşi comunicat arată că: „Cei veniţi cu dorinţa restabilirii ordinii în Capitală au constatat în unele sedii posibilii germeni ai evenimentelor dramatice care  s-au petrecut. Astfel, la subsolul clădirii sediului central al PNŢ-CD au fost găsite sticle incendiare, muniţie, droguri”    (Zori Noi, nr.137, vineri, 15 iunie 1990). Să sesizăm din nou evitarea cuvântului miner şi folosirea unei expresii de genul „Cei veniţi cu dorinţa restabilirii ordinii în Capitală…”.

Într-un alt comunicat (16 iunie 1990), Guvernul reiterează aceleaşi idei expuse în comunicatul din 14 iunie 1990, dar uşor îmbogăţite, existând chiar o delimitare categorică faţă de excesele de după 13 iunie aparţinând celor implicaţi în procesul de restabilire a ordinii publice, dar fără a specifica dacă este vorba despre forţele de ordine sau despre „cei veniţi”.

Modul în care se prezintă situaţia ne face să ridicăm câteva întrebări:

– dacă există o casetă în care secretarul general al PNŢ-CD apare filmat distribuind benzină celor care atacau TVR cu cocteiluri Molotov, de ce nu s-a procedat la inculparea şi condamnarea acestuia?;

 – dacă la sediul PNŢ-CD s-au găsit droguri, sticle incendiare şi muniţie, în condiţiile în care, conform unui alt comunicat al Guvernului trei persoane au murit prin împuşcare, fiind exclusă vina forţelor de ordine ce au folosit muniţie de manevră, de ce nu au fost arestate persoanele care se fac vinovate de prezenţa acestor obiecte incriminante, şi considerate dovedite, la sediul         PNŢ-CD?;    

 – cum se face că timp de aproape două luni de zile o acţiune desfăşurată în mijlocul Capitalei României, la vedere nu în spatele unor ziduri, nu a fost depistată de Poliţie, SRI sau alte servicii specializate în culegerea de informaţii, că este premergătoarea unor atacuri teroriste, a unor mişcări antistatale de esenţă neofascistă, că agresorii sunt membri ai unor grupări de extremă dreaptă ce pregătesc o lovitură de stat?;

 – cum se explică cunoaşterea de către Guvern a acestor aspecte în mai puţin de două zile ? Au fost ele ştiute  de serviciile de informaţii şi neaduse la cunoştinţa factorilor politici decât după derularea evenimentelor?;

 – cum se explică pasivitatea forţelor de ordine, incriminată chiar de Guvern, fie ele ale poliţiei sau armatei?; 

 – câţi dintre cei reţinuţi atunci (1021 de persoane, dintre care 915 bărbaţi şi 106 femei) au fost dovediţi ca aparţinând unor organizaţii de extremă dreaptă ce şi-au propus schimbarea puterii de stat?;

 – a fost într-adevăr tentativa unei lovituri de stat, sau doar diletantism cras atât la nivel politic cât şi la nivelul forţelor de ordine?

Valentin Fulger

 PS: să nu ne aşteptăm prea devreme la răspunsuri pe care societatea (sau o anumită parte a ei) şi le doreşte. Statul de azi nu diferă cu mult de cel din 1990. Este doar contemporan cu noi.  De ce spun asta? Vă rog să vă reamintiţi evenimentele din ianuarie 1999 când Emil Constantinescu şi PNT-cd, secondaţi de Radu Berceanu de la PD, şi le-au dorit. Să ne reamintim evenimentele din 10 august 2018 când jandarmeria juca rolul minerilor din iunie 1990. Ce ştim? Ce ni s-a spus? Nimic, doar minciuni, pentru că în România autoritatea de stat este clădită pe minciună şi manipulare, pe dispreţ faţă de proprii cetăţeni.