Admiterea la Institutul de Mine Petroşani

Vă mărturisesc că nu-mi fac vreo plăcere aceste dezvăluiri, dar ele sunt necesare, dacă nu cumva obligatorii pentru istoria şi memoria locală şi nu doar…

De fapt, nici nu sunt dezvăluiri, ele sunt publicate deja sub egida Academiei Române de ani de zile, dar în spaţiul Văii Jiului nu au fost cunoscute publicului.

Materialul mai jos prezentat defineşte modul de lucru al unora dintre cadrele didactice de conducere din fostul Institut de Mine Petroşani cu privire la obiectivitatea examenelor de admitere în Institut.

Unii dintre „eroii” acestei poveşti au activat apoi ani şi ani de zile în viitoarea Universitate din Petroşani, adică după 1990…

Valentin Fulger

 

FRAUDE ÎN PROCESUL DE ADMITERE

LA INSTITUTUL DE MINE DIN PETROŞANI

(1976-1978)

În perioada comunistă, învăţământul superior a cunoscut diferite etape de evoluţie, începând cu promovarea unui învăţământ de factură stalinistă, unde „dosarul” candidatului era mai presus de cunoştinţele ştiinţifice deţinute, iar activitatea în „folosul” partidului înlocuia cu brio diploma de bacalaureat sau echivalentul acesteia. Treptat, învăţământul superior românesc a intrat pe un făgaş al „normalităţii” comuniste, iniţiindu-se procesul de formare a unor profesionişti; aceste acţiuni se petreceau cu precădere în învăţământul tehnic, unde ideologia comunistă nu putea ţine locul, în totalitate, formulelor standard. În schimb, învăţământul universitar, cu precădere specializări precum istorie, filosofie, psihologie, sociologie erau considerate ca având un grad ridicat de ideologie şi de transmitere a acesteia către noua generaţie, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a acestor absolvenţi „beneficiau” de cel puţin un stagiu de profesorat.

Astfel, la mijlocul şi sfârşitul anilor 1960, se puteau prezenta la admiterea în învăţământul superior „absolvenţii cu diplomă ai şcolilor medii tehnice, cei cu examen de bacalaureat sau echivalentul acestuia, iar la învăţământul fără frecvenţă se puteau înscrie oamenii muncii care au absolvit liceul cu diplomă de bacalaureat” . În anii 1970 şi 1980, la concursul de admitere pentru învăţământul superior seral şi fără frecvenţă se puteau înscrie candidaţii care, pe lângă condiţiile amintite mai sus, „fac dovada că sunt încadraţi în muncă”.

Odată cu introducerea unui examen de admitere, care punea accentul pe evaluarea cunoştinţelor şi selectarea celor mai buni candidaţi, se părea că a fost depăşită perioada în care apartenenţa socială era dominantă. Chiar dacă ideologia comunistă promova corectitudinea şi egalitatea între diversele medii sociale, au existat mai multe cazuri de fraudare a examenului de admitere, unde au fost implicaţi de la rectori, decani, profesori până la cadre ale partidului comunist.

Un astfel de caz vom expune în rândurile următoare, o fraudă în care au fost implicate persoanele cu funcţiile cele mai înalte din ierarhia unei universităţi. Astfel, vom analiza modul în care se puteau realiza aceste nereguli, care erau persoanele implicate, precum şi funcţiile şi statutul deţinute de acestea la nivel instituţional sau local, dar şi beneficiarii acestor ilegalităţi. La finalul lunii septembrie 1978, o comisie formată din persoane care aparţineau de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, împreună cu reprezentanţi ai Secţiei de propagandă a C.C. al P.C.R. s-au deplasat la Institutul de Mine din Petroşani pentru a verifica modul în care a decurs examenul de admitere. În urma realizării verificărilor la nivel birocratic, dar şi a discuţiilor avute cu mai multe persoane implicate în procesul de admitere, comisia a constatat mai multe nereguli, care au dus la vicierea rezultatului admiterii pentru un număr de candidaţi.

Neregulile sesizate de comisia de la Bucureşti nu s-au mărginit doar la admiterea din anul 1978, ci, în urma unui autodenunţ al decanului Facultăţii de Mine, Gheorghe Simionescu, au fost aduse la suprafaţă realizarea unor astfel de practici încă din anul 1976. Documentarea acestui articol a fost realizată în Arhiva Ministerului Educaţiei, unde au fost păstrate o serie de documente, create în acea perioadă.

În cadrul Institutului de Mine din Petroşani, de-a lungul timpului, se realizase o întreagă caracatiţă a „fraudării” admiterii. Participanţii implicaţi în acest proces sunt, pe de o parte, cadrele didactice ale Institutului, la care se adaugă reprezentanţii partidului, iar pe de altă parte, sunt cei care încercau obţinerea unor privilegii.

În urma controlului, realizat de către persoanele desemnate de la Bucureşti, au fost găsite vinovate următoarele persoane: rectorul Institutului, Constantinescu Ilie, decanul Facultăţii de Mine, Gheorghe Simionescu, secretarul Comitetului de partid pe institut, Aurel Suciu, aceştia fiind destituiţi din funcţie. De asemenea, au mai fost implicate şi o serie de cadre didactice, care făceau parte din comisia de corectare.

Printre acuzaţiile aduse celor menţionaţi amintim:

– „nu s-au luat măsuri pentru asigurarea securităţii lucrărilor în timpul corecturii, fapt care a permis şi unele intervenţii, de natură subiectivă, în lucrările unor candidaţi vizaţi să promoveze;

– după deschiderea lucrărilor s-au verificat unele dintre acestea cu scopul vădit de a se ridica nota;

– s-au făcut modificări în cataloagele de examen şi pe lucrări, iar în unele cazuri s-au rupt şi întocmit borderourile iniţiale pe care au fost trecute notele la prima verificare;

– cataloagele de examen au fost scoase din instituţie înainte de a se încheia media ultimului admis şi a se afişa rezultatele, pentru a fi prezentate, spre informare, primului secretar al Comitetului municipal de partid Petroşani”.

În urma anchetei, au fost păstrate declaraţiile celor incriminaţi, rectorul Constantinescu şi decanul Simionescu, precum şi raportul de control. Din declaraţia rectorului Constantinescu, înainte de finalizarea procesului de admitere, acesta „împreună cu secretarul de partid al Institutului, Suciu, însoţiţi de alte persoane s-au deplasat la prim-secretarul municipiului pentru a-i prezenta lista celor admişi. Prim-secretarul le-a indicat numele a doi candidaţi ale căror lucrări ar trebui «revizuite». Întorşi la Institut, aceştia au dus la îndeplinirea ordinului pe linie de partid, numai că au «revizuit» 6 lucrări. Odată terminat procesul de admitere, cele şase persoane au fost declarate admise, iar altor şase li s-a scăzut media, pentru a putea duce la îndeplinire sarcinile şi obligaţiile trasate”. În conformitate cu practicile şi metodele comuniste, rectorul îşi recunoaşte vina.

Decanul Simionescu, de-a lungul celor trei ani, realizase o serie de adnotări personale despre procesul de admitere din cadrul Institutului. În momentul descoperirii fraudelor, în toamna anului 1978, pentru a-şi reduce implicarea în acestea, le prezintă sub forma unui autodenunţ. Prin acest gest, încearcă să-şi minimalizeze implicarea în cadrul acestui proces de fraudare şi se prezintă ca o victimă a sistemului. Din autodenunţul său reiese faptul că o serie de persoane au fost implicate an de an la realizarea acestor „favoruri”, dintre care amintim: prim secretarul municipiului, secretarul de partid al Institutului, având o mare influenţă şi fiind unul dintre artizanii acestor fraude, rectorul Institutului, o serie de profesori care participau la supravegherea sau la corectarea lucrărilor. De aceste acţiuni erau conştiente şi alte persoane, inclusiv preşedinţii organizaţiilor studenţeşti ale partidului. Totodată, cei cărora li se ofereau servicii erau notabilităţi locale, dintre care amintim: şeful miliţiei, lucrători ai Securităţii de la nivel local, directori ai unor întreprinderi din regiune.

Pentru cele mai multe dintre cazuri, filiera era una bine pusă la punct: prim-secretarul municipiului – secretarul de partid al Institutului – rectorul – decanii facultăţilor. Prim-secretarul de partid reprezenta forma de conducere supremă la nivel local, iar cel de la nivelul municipiului încerca să exercite o influenţă la fel de ridicată, precum prim-secretarii de judeţ. Astfel că, pe lângă rolul său de coordonare de la nivelul municipiului, acesta încerca să conducă şi să se implice în toate activităţile desfăşurate în subordinea sa. De asemenea, secretarul de partid al Institutului, în cazul de faţă Aurel Suciu, era cel care se implica şi organiza întregul proces de fraudare. Totodată, era persoana care era implicată şi în conducerea echipei de rugby, Ştiinţa Petroşani, una dintre echipele fruntaşe ale campionatului naţional. De altfel, în declaraţiile lui Simionescu, în fiecare an secretarul Suciu propunea spre admitere unul sau mai mulţi sportivi. Promovarea acestor cazuri de sportivi era argumentată de susţinerea sportului local la un nivel cât mai ridicat în competiţiile naţionale.

O astfel de situaţie s-a întâlnit în vara anului 1976, când la concursul de admitere s-au prezentat doi fotbalişti ai clubului Dinamo Bucureşti, Florea Dumitrache şi Iosif Cavai, nume cunoscute în plan sportiv la nivel naţional, care vor deveni jucătorii echipei din Petroşani. Acest caz a mers tot pe filiera prim-secretar – rector – secretarul de partid al Institutului – decan – profesori implicaţi în comisie. Unul dintre profesori vorbeşte imperativ despre faptul că cei doi „trebuie să intre!”, pe când preşedintele CUASC (Comitetul Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti) pe institut face pariu cu preşedintele CUASC pe Facultatea de Utilaj că fotbaliştii vor intra.

 O altă persoană importantă în acest mecanism este rectorul Institutului. Fără acordul şi „binecuvântarea” acestuia nu se puteau realiza astfel de fraude. Implicarea acestuia nu era totdeauna una făţişă, ci era suficient să treacă cu vederea unele nereguli în procesul de admitere sau să delege unele responsabilităţi decanilor implicaţi.

Lanţul celor implicaţi continuă cu decanii şi profesorii care luau parte la procesul de admitere, fie că este vorba despre supraveghetori, corectori sau membri ai comisiei de admitere, responsabili cu realizarea calculelor mediilor finale şi stabilirea candidaţilor admişi.

Persoanele care beneficiau de aceste privilegii deţineau poziţii la nivel local şi judeţean. Astfel, conform celor afirmate de către Simionescu, la admiterea din septembrie 1977 s-au stabilit anterior începerii examenului care sunt persoanele care vor trebui susţinute. La discuţie au participat rectorul, secretarul de partid, decanul Simionescu, precum şi o altă persoană din conducerea institutului.

Persoanele vizate să fie ajutate aveau următorul sprijin:

– „prim-secretarul municipiului, Negruţ – pentru fiul fotbalistului Boca, precum şi Negruţiu – o rudă apropiată;

– de la judeţ: Moga, Răceanu şi Bulgarea;

– de la cineva din Ministerul Educaţiei şi Învăţământului;

– de la secretarul de partid pe Institut – un număr de 4 rugbişti şi alţi 8 sportivi din regiune.

Un total de 33-35 de persoane care trebuiau admise, indiferent de nota şi nivelul de pregătire al acestora”.

De altfel, la admiterea din iulie 1978, Simionescu notează câteva nume care au beneficiat de acest ajutor, aceştia provenind pe filierele amintite: „În cifra «precară» de admişi 80 din 829 la ingineri nu lipsesc câteva nume şi situaţia notelor spune totul despre ajutorul care li s-a dat. Sunt admişi: Bucan, Corneliu Octavian (rugbişti), Dîrnu şi Ştef (fii de securişti)”.

Odată ce lista persoanelor care trebuiau „susţinute” era realizată, erau puse la punct şi metodele prin care aceştia beneficiau de ajutor. Astfel că, la una dintre întâlnirile avute între rector, secretarul de partid al Institutului, decanul Simionescu şi unul dintre prorectori, s-au stabilit procedeele pe care le vor utiliza.

Dintre acestea, amintim:

– „numirea orientată în săli, deci puşi şefi de sală «oameni de încredere» – problema rezolvată de Suciu (secretarul de partid al Institutului);

– oamenii de încredere nu vor trage linii roşii de anulare (astfel că lucrările nu erau închise şi se putea reveni asupra lor prin completarea unor subiecte care nu fuseseră rezolvate de candidat);

– se va aranja ca oamenii de încredere să aducă lucrarea sau lucrările vizate la coada teancului;

– să nu se amestece lucrările şi să rămână la teancuri compacte, aşa cum vin din săli;

– să încerce fiecare dintre cei implicaţi ca la trecerea prin săli să se repereze lucrările candidaţilor vizaţi”.

După cum putem observa, procesul de fraudare era foarte bine pus la punct. Se foloseau întotdeauna „oameni de încredere”, pentru a nu da impresia realizării unor fraude.

Dacă metodele prezentate anterior nu puteau fi duse la îndeplinire, se utilizau altele, încercate de-a lungul timpului. Astfel că, profesori care nu participau în timpul derulării examenului în sală, ca supraveghetori, erau lăsaţi să stea în incinta institutului, de unde transmiteau prin intermediul cadrelor didactice desemnate să supravegheze buna desfăşurare a concursului „fiţuici” cu rezolvarea subiectelor. Acestea erau plasate prin bunăvoinţa supraveghetorilor de sală candidaţilor „privilegiaţi”. În alte cazuri erau aduse „lucrări din afara sălii de concurs, făcute de candidat pe formular în regulă (obţinut de la persoane din comisie ce circulă neînsoţite şi au acces la formulare), acest lucru se putea realiza chiar în cabinetele vecine sălilor de concurs, care nu erau sigilate. În schimbul unei lucrări ce venea de afară se putea anula vechea lucrare de către responsabilul de sală, om de încredere”. Dacă nici acestea nu puteau fi puse în practică, se realiza „însemnarea unor lucrări, prin anularea din greşeală, astfel că se ştia unde trebuie să se intervină”.

După cum putem observa, exista o gamă variantă de metode de fraudare, care erau duse la îndeplinire de un număr destul de ridicat de cadre didactice. În acest caz, nu putem vorbi despre incidente punctuale, ci despre o problemă de sistem.

În urma controlului, realizat de către reprezentanţii de la Bucureşti, s-a ajuns la concluzia că un număr de şase candidaţi au fost favorizaţi în cadrul examenului de admitere.

Tabel cu lista celor cărora li s-a mărit media, fiind declaraţi admişi

Nr.crt.	Nume şi prenume	Categoria socială	Media iniţială	Media după modificare
1	Banacu V. Cristian Silviu	Inginer IGSPSMS Bucureşti (PCR)	7,99	8,33
2	Bonea T. Ionel	Muncitor Fab. De Mezeluri (F.P.) Bucureşti	6,05	6,11
3	Faur S. Dan	Dir. General C. Sid. Hunedoara (PCR)	7,42	8,28
4	Iliaşa C. Tiberiu	Tehnician E.M. Deva – PCR	6,02	6,11
5	Simon N. Dorin	Inginer – Într. M. Orăştie – F.P.	6,52	8,28
6	Vâlceanu C. Aurelian	Muncitor la Arta Casnică Tismana – F.P.	5,79	6,11

După cum putem observa din tabelul anterior, dintre cele şase persoane „privilegiate”, trei aveau nevoie să primească bonusuri pentru a fi declarate admise. Dintre aceştia, doi erau rugbişti (Bonea şi Vâlceanu). Interesant este cazul celor trei persoane, care aveau medii suficiente pentru a fi declarate admise, dar pentru care s-a intervenit pentru ridicarea mediei. Acest fapt poate fi explicat prin aceea că tatăl candidatului Faur, director al Combinatului Siderurgic Hunedoara, nu putea să apară în societate cu fiul său care obţinuse la admitere o poziţie de mijloc. Într-o societate etatistă precum cea comunistă, statutul părinţilor trebuia să fie transmis şi copiilor. Era inadmisibil, pentru mulţi dintre conducătorii societăţii comuniste ca odraslele lor să nu fie la nivelul acestora. Pentru a putea duce la îndeplinire sarcina de admitere a unor candidaţi aflaţi sub linie, dar şi în urma apariţiei unor greşeli în calcularea mediilor, conducerea Institutului a decis ca şase candidaţi, care aveau mediile necesare admiterii, să fie declaraţi respinşi.

Tabel cu lista celor cărora li s-a scăzut media, fiind declaraţi respinşi

Nr.crt.	Nume şi prenume	Categoria socială	Media iniţială	Media după modificare
1	Angi I. Zoltan	Tehnician miner (F.P.)	6,11	6,05
2	Avram Marin	Economist (PCR)	6,33	6,00
3	Buşilă Cantemir Adrian	Retras dosar	6,43	6,05
4	Mihailov T. Gheorghe	Mama casnică	6,24	6,07
5	Murar I. Marin Emil	Sor. Exp. la I.F. Deva	6,27	6,05
6	Popescu M. Ovidiu	Muncitor la I.M. Sadu (PCR)	6,26	5,96

Dacă realizăm o paralelă între categoria socială a celor admişi şi a celor respinşi, vom putea observa că majoritatea celor respinşi proveneau din familii de muncitori, posibil membri simpli de partid. Modul acesta de prezentare a acţiunilor conducerii Institutului de către reprezentanţii Ministerului, dar şi ai Secţiei de Agitaţie şi Propagandă, poate fi tradus ca un act de încălcare a normelor comuniste de către persoane „îmburghezite”, care deţin funcţii în cadrul partidului şi al instituţiilor principale de la nivel local.

Un astfel de caz de fraudare nu era singular în sistemul de învăţământ superior din România. În urmă cu un an descoperirii acestei situaţii, existase un caz similar, care avusese ecou la nivel naţional, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. La fel ca la Petroşani, pe lângă cadrele didactice, au fost implicaţi şi membri ai Comitetului Central. Dorinţa de fraudare a concursului de admitere era susţinută, pe de o parte, de numărul limitat de locuri pe care Ministerul Educaţiei le aloca, pe de altă parte, de nivelul scăzut al cunoştinţelor candidaţilor participanţi la concurs, prezentat într-un raport al Ministerului Educaţiei ca fiind „mediocru sau slab”, dacă vorbim de cazul Institutului de Mine din Petroşani. Totodată, imixtiunea cadrelor de partid în activitatea universitară era o constantă, partidul dorind să-şi impună linia în orice domeniu.

Metodele folosite pentru realizarea fraudei, în cazul Institutului de Mine din Petroşani, ne relevă o problemă de sistem, care, cel mai probabil, funcţiona de ani de zile şi care fusese testată în mai multe sesiuni de admitere. Existenţa unei astfel de reţele, în care exista o cerere clară, precum şi executarea acesteia se încadrează perfect în tiparul societăţii comuniste de „pile şi relaţii”, iar în schimb, cei care înfăptuiau aceste fraude erau răsplătiţi prin obţinerea unor favoruri. Majoritatea celor care beneficiau de aceste avantaje aveau un statut social peste medie în societate, provenind din familii în care unul sau mai mulţi membri deţineau funcţii politice sau în cadrul instituţiilor de la nivel local sau central. Pe lângă această categorie exista cea a sportivilor, care lua parte la ceea ce însemna competiţia dintre diverse regiuni. Cazul Institutului de Mine din Petroşani nu era singular în ceea ce priveşte promovarea sportivilor. De regulă, aceştia deţineau un statut special în societate, fiind priviţi ca eroi ai naţionalismului regional, în lupta pentru afirmarea naţională.

 

MATEI GHEBOIANU

 

PS: voi comenta ce este de comentat într-un articol separat, deoarece nu doresc să adaug vreo notă subiectivă acestuia. Pentru articolul original şi toate sursele folosite în informare vă rog să consultaţi următoarea adresă electronică:

https://www.academia.edu/30014581/FRAUDE_ÎN_PROCESUL_DE_ADMITERE_LA_INSTITUTUL_DE_MINE_DIN_PETROŞANI_1976_1978_