Când nu ştii ridicarea la pătrat, dar revendici ridicarea socială la exponenţial
Am să vă expun azi, pe unde ultrascurte, povestea unei scufiţe care prin impertinenţă şi obrăznicie faţă de unii, dar mai ales prin servicii în genunchi (la propriu sau la figurat?) faţă de alţii, a ajuns să fie un fel de cadru… didactic, militar… hmm?
Nu pot să o înscriu bine în nomenclatorul ocupaţiilor pentru că acolo nu există încă cea de bună la toate, oricând, sau nu este recunoscută (încă) la nivel oficial. Poate sub forma de disponibilă, aşa, la nivel informal.
Dincolo de aceste mici încercări în calea descrierii vă pot spune că scufiţa a fost (şi este) una de tip bâtă: proastă, pitică nostimioară, lipsită de bun simţ şi rămasă necizelată şi acum după ce a fost prelucrată de mai mulţi moşi. Desigur … Moş Nicolae, ce i-a adus nuiele cu noduri sau Moş Crăciun ce i-a adus poziţii noi. Fel de fel de poziţii! Sociale, măi răilor, la ce vă gândiţi?
Chiar dacă nu te uiţi după ea, auzi talanga şi întorci privirea: Scufiţa merge poticnit pe coridoare, o pitică leşinată ce se încurcă în ghetele prea largi peste gleznele mici. Este un fel de viţică potcovită social de moşii care au făcut cu ea biliard organizaţional: din mantă în mantă… pardon… din moş în moş!
Valentin Fulger
