Când ratezi istoria la cronometru, dar nu-ţi ratezi cariera…
România de ieri şi de azi este plină de fapte. Istoricii au la dispoziţie grăunţe de praf faptic, grămăjoare de fapte, sau uneori munţi factuali din care pot să se documenteze în scrierile lor.
Din păcate, cel puţin pentru Valea Jiului, nu am cunoscut istorici de nivel universitar (mă refer aici mai ales la cei de la Universitatea din Petroşani, acolo unde ei au fost poziţionaţi mai mult decât bine, prin poziţii de conducere, şi plătiţi dublu sau triplu decât cei pe care îi conduceau), care să se fii ocupat de mişcarea anticomunistă Lupeni 1977 sau măcar de una dintre mişcările muncitoreşti de după 1989, cunoscute şi sub numele de mineriade.
Şi aveau la dispoziţie nu o grămăjoară de fapte ci un munte cât Himalaya al informaţiilor şi faptelor: zecii de mii de participanţi, adevărate izvoare, aşa cum se numesc ele la istorici!
Nu am pretenţia ca aceşti istorici să se fi ocupat de evenimentele din Lupeni 1977, până în 1989. Existau riscuri. Înţeleg! Dar după 1990? Să fii martorul ultimelor mişcări muncitoreşti de amploare din Europa, la tine acasă, ca istoric, şi să nu scrii un rând, o frază, un paragraf? Să scrii cu totul şi cu totul altceva, doar pentru o operă strict personală (poate valoroasă, nu neg), dar care nu putea să aibă prioritate în faţa evenimentelor desfăşurate de zeci de mii de oameni în locul în care tu trăiai…
Aceşti titraţi şi licenţiaţi au tăcut şi nu au scris nimic despre evenimentele care li se desfăşurau sub ochi, sub geamuri, pe străzile de sub balcoane, ratând privilegiul intrării în literatura de specialitate ca istorici la cronometru, ca fotografi obiectivi ai modului în care societatea evoluează, se schimbă, are alte directive dictate de noi considerente. Ce istoric de clasă, cu sânge în vine, cu instinct, ar putea rata aşa ceva? Să ne gândim la celebrii cronicari ce însoţeau trupele romane sau feudale în lupte…
Deşi au fost muţi, au fost premiaţi de societate prin conferirea de onoruri, dar pentru a cărei istorie recentă nu au consemnat nimic. De ce? Nu mă întrebaţi pe mine, e necesar să fie întrebaţi distinşii purtători de titluri universitare. Şi mai ales să ne întrebăm noi!
Valentin Fulger
