Când uiţi ce nu ar trebui uitat…
De ani de zile îmi duc şi îmi iau băiatul de la şcoală. De la grădiniţă şi până în clasa a VIII-a (trei ani de grădiniţă, cinci ani de şcoală primară, patru ani de şcoală generală).
Cu mici, foarte mici excepţii, am făcut acest lucru doar eu, zi de zi, an după an, 10 ani (cu pauza pandemiei)…
Drumul către şcoala fiului meu este unul care pe un anumit segment e plin de un trafic aglomerat, gâtuit de zeci şi zeci de maşini.
La ducere ca şi la întoarcere.
Bucla de drum pe care o făceam pentru a-l lăsa în faţa şcolii, pentru a mă (re)întâlni apoi geografic/topografic cu mine, după ce am reparcurs traseul, e una care durează destul de mult kilometric şi care mă punea de cele mai multe ori în imposibilitatea de a ajunge la timp la sala de curs. Şi asta în ciuda faptului că sunt un om care se trezeşte în fiecare dimineaţă cu mult înainte de ora şase…
Dacă la ducere m-am împăcat cu faptul că nu am cum să eficientizez durata deplasării, nu aşa a fost şi la întoarcere, unde puteam să am o soluţie inteligentă.
Am gândit în particular o schemă prin care fiul meu, cel care susţine în curând examenul de Capacitate, trebuia să mă aştepte dincolo de Judecătorie, pe podul care face trecerea către fosta CNH. Mă felicitam că am găsit o astfel de soluţie. Scurtam drum şi timp.
L-am preluat, ca de atâtea ori, din faţa şcolii şi i-am mărturisit soluţia mea după ce s-a urcat în maşină.
Vlad s-a uitat la mine uimit şi aproape lipit cu spatele de uşa maşinii mi-a spus:
Tată, e ultima dată când m-ai luat de la şcoală!
Atunci mi-am dat seama că deşi am fost prezent tot timpul în viaţa lui am uitat să mă uit la el.
Eram pe modul Automat!
Şi ca mine, câţi alţii?
Valentin Fulger
