Categoricii

Trebuie să mărturisesc din capul locului că viaţa mi-a arătat de multe ori de ce nu trebuie să fii categoric. Mulţumesc lui Dumnezeu că am cunoscut câţiva categorici în decursul timpului care m-au ajutat să mă eliberez de povara dreptăţii totale, unilaterale şi a adevărului absolut depozitat de o singură parte. Studiindu-i atent, mi-am dat seama că marii categorici priviţi de la depărtare aduc cu nişte stejari groşi, dar de aproape sunt găunoşi, plini de un putregai urât mirositor şi colcăitor de târâtoare…

Categoricii la care fac trimitere au avut o mare capacitate de a iluziona, de a induce în eroare chiar şi oameni experimentaţi, rutinaţi, şlefuiţi de viaţă. Ce să zic? … meritul lor că au reuşit să păcălească atât de bine şi atât de mulţi!

Acestor categorici care au ocupat poziţii sociale înalte, dar care sunt extrem de controversaţi şi al căror prestigiu este pus sub un maldăr de semne de întrebare, de la opincă şi până la vlădică, trebuie să le mulţumesc că au apărut în viaţa mea şi mi-au arătat cum nu trebuie să fiu. În urma experienţelor avute cu aceştia am constatat că nu au nici cel mai mic dubiu atunci când emit judecăţi, când elaborează concluzii şi emit verdicte. Întotdeauna definitive! Am văzut la ei o incapacitate de tip handicap în a recunoaşte că au greşit. A recunoaşte propria greşeală, din punctul meu de vedere, este o dovadă nu doar de bun simţ, ci şi de sănătate mintală, de incluziune socială sănătoasă. La aceştia recunoaşterea faptului că au greşit, că s-ar fi putut înşela, era echivalent cu dezastrul, căci ei (şi credeau sincer asta) nu puteau să greşească, erau definitivi, perfecţi! Unul dintre ei, şi zâmbesc amar, credea aproape metafizic că s-a născut să facă istorie naţională. Era propriul său apostol! Aceşti categorici au lăsat în urma lor atât admiratori, cât şi critici. La cât sunt de controversaţi tind să cred că numărul criticilor a ajuns mai mare decât cel al admiratorilor, iar timpul lucrează neobosit!

Anii în care trăim sunt plini de categorici la toate nivelele. Trăim prost pentru că suntem pilotaţi de oameni care ştiu ei că nu au cum să eşueze, că au scris în destinul lor succesul, că toţi ceilalţi (nişte proşti, desigur, că aşa ne consideră!) trebuie să li se supună. Şi sunt categorici în asta!

Mi-ar plăcea să cunosc şi oameni ezitanţi, marcaţi de frica faptului că ştiu că nu sunt cei mai buni, timoraţi de responsabilitatea faţă de destinul celor pe care îi conduc.

În asta i-aş vrea categorici!

Valentin Fulger