Copilărie printre zgură, cărbuni şi gunoaie
Fac parte din copiii Văii Jiului, acei copii care au crescut cu cheia la gât, nesupravegheaţi în mare parte de părinţii aflaţi la muncă zi de zi.
Copil fiind, alături de tovarăşi mei de joacă, am făcut din Centrala termică de lângă actualul Liceu Economic din Petroşani locul nostru preferat de desfăşurare ludică.
Centrala a fost pentru noi un punct forte, un reper al spaţiului de joacă lipsit de orice limită, aşa cum o concepeam noi, la vremurile de atunci!
Nu doar vara, când în faţa Centralei, exact lângă stradă, erau munţi de zgură arzândă, bulgări de cărbuni incandescenţi aruncaţi cu roaba mereu şi mereu de angajaţii centralei (fapt care azi pare de neconceput).
Ne jucam printre mormanele de zgură fierbinte din faţa blocului 2 de pe Oituz-Petroşani, având mai mereu încălţămintea arsă, la fel ca şi picioarele sau mâinile pe care le răcoream de arsuri în pârâiaşul care curgea dinspre sera oraşului. Cea dinspre cimitir, care azi, într-o ironie splendidă, se numeşte Cimitirul Aeroport, de parcă ţi-ai lua zborul spre rai odată înmormântat!
Iarna ne „retrăgeam” în Centrală unde ne jucam la căldură, pe diferitele ei nivele, spre îngrijorarea celor care erau angajaţi acolo. Intram pe geamurile ei sparte (să recunosc, de noi copiii) şi ne jucam datorită spaţiilor generoase pe care le avea în interior. Ne simţeam ca nişte nobili care aveau la dispoziţie un regat imens (pe vremea aceea se citea mult, iar noi copiii ne împărtăşeam ce citeam!)
Mai periculos, chiar foarte periculos, fapt care îi făcea pe angajaţii centralei să devină disperaţi era că ne urcam pe buncărele de cărbune (sau cum se numesc ele, vane… nu ştiu sigur) care alimentau elementele spre focarele centralei!
Acum, când mă gândesc la ceea ce făceam ca şi copii, mă îngrozesc şi îi înţeleg pe deplin pe angajaţii Centralei şi le mulţumesc tardiv pentru grija lor pentru noi.
A trecut vremea şi a venit termoficarea în Valea Jiului!
Mormanele de zgură fierbinte şi camioanele care aduceau cărbune la Centrală au devenit amintire.
În faţa centralei s-a făcut un zid de beton enorm, care există şi azi, şi care a servit ca rampă de gunoi ani de zile.
Zilnic, ani şi ani, toate maşinile de la salubrizare, din Petroşani sau Valea Jiului (nu mă puneţi să ştiu!), aduceau gunoiul în locul zgurii. În mijlocul oraşului!
Se înlocuise fumul înecăcios, ascuţit şi iute de cărbune cu cel putred de gunoaie arse.
Nu mai ardeau cărbunii, ci gunoaiele, iar copiii…
Copiii se jucau printre gunoaie care ardeau, căutând fel de fel de obiecte. Nu păsa nimănui! Profesori, medici, prim secretari de partid, nimănui! O nepăsare totală!
PS: Am făcut acest apel la memorie ca să nu idealizăm trecutul, ci să ne racordăm la realitate.
Comunismul nu a fost ceva ieşit din comun ca grijă pentru copii. La suprafaţă plusa mult, la profunzime mai puţin!
Dar nici capitalismul nu diferă prea mult.
Doar că avem DGASPC!
Râd de nu se poate!
Valentin Fulger
