De la „neomarxist” la neomarxist: Fulger contra Jula

Sunt un cititor al presei şi al comentariilor pe care le generează articolele de presă.

Fac acest lucru dintr-o curiozitate pur omenească dublată de curiozitatea profesională îmbrăcată într-o metodă ce se numeşte analiza de conţinut  (a textului, a mesajului etc).

De foarte multe ori mi-am dat seama că între ce se transmite şi ce este recepţionat se interpun distorsiuni majore care fac ca între transmiţător şi receptor să apară divergenţe de înţelegere asupra conceptelor vehiculate.

Nu am facebook, dar am prieteni care-mi atrag atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în acest spaţiu virtual.

Pentru că eu mă semnez cu nume şi prenume când scriu, asumându-mi spusele şi scrisele, presupun ca şi domnul Ion Jula face la fel, din moment ce transmite următoarele către dvs. în urma articolului meu  Joc cu  sumă  nulă,  sau pe  minus?

În viziunea domnului Jula eu sunt neomarxist şi cred în Green Deal.

Stimate domn, pot să dovedesc oricând că dintre noi doi cel care este fariseu sunteţi dvs.

Iată ce spuneam eu despre marxism în decembrie 2018:

 „Întâmplarea face să am în atenţie o lucrare despre marile paradigme sociologice. Aflat la conflictualism, al cărui cel mai mare reprezentat este Marx, am fost nevoit să multiplic sursele pe care le citesc. Foarte multe dintre aceste surse tratează extrem de serios problema luptei de clasă, a repartiţiei injuste a acumulărilor, a factorului de progres pe care-l reprezintă, până la urmă, contradicţia dintre interesele de clasă etc. Multiplicarea la care făceam referire mi-a adus în faţă şi un articol scris de către un filolog român contemporan care mi-a arătat o perspectivă nouă asupra socialismului ştiinţific ce a fost condamnat să eşueze deşi ideile lui erau/sunt extrem de seducătoare.

„Colegul meu, Radu, era un caz. Am devenit prieteni, fiindcă şi eu eram un caz. Numai că, faţă de situaţia în care se găsea el, situaţia în care ajunsesem eu, făcându-mi-l prieten pe ostracizatul facultăţii, era un caz de normalitate.

La 40 de ani, Radu era un fost condamnat politic, care lua viaţa de la capăt urmând filologia la zi. Cei­lalţi colegi nu împliniseră 20 de ani. Ca să poată fi sigur de o repartizare în Bucureşti, vârst­­­nicul şi stigmatizatul meu pri­e­­ten trebuia să aibă, în toţi anii de fa­­cultate, zece pe linie. În faţa unui zece absolut, orice comisie ar fi de­­venit binevoitoare. Aşa credea Radu. Singurul examen de care Ra­­du se temea era acela de Socia­lism ştiinţific, unde un profesor obez, cu nişte ochi de chinez şi oche­­lari de miop, cu lentile groase şi încercănate, ne spunea că pentru el convingerile contau mai mult decât cunoştinţele.

Profesorul acela de Socialism ştiin­­ţific avea mâini, avea picioare, nu vorbea bâlbâit, totuşi eu îl con­si­­deram un infirm, cu probleme ma­jore de raportare la oameni. Pe vre­mea aceea, contam mai mult pe intuiţii. Mai târziu, m-am întrebat ce motive ar fi avut un om cu o judecată sănătoasă să se facă pro­fesor de Socialism ştiinţific. Şi am conchis că optau pentru o pro­fe­sie bazată de la un cap la altul pe minciună şi resemnare numai per­soanele vulnerabile la caracter. Cei care se ştiau refuzaţi de toa­­te profesiile pe care le-ar fi do­rit, oportuniştii şi tâmpiţii. Profeso­rul nostru de Socialism ştiinţific avea câte ceva din toate catego­rii­le. În plus, inversase raportul din­tre cunoştinţe şi convingeri.

Prietenul meu Radu mi-a cerut să fiu de faţă la discuţia de princi­piu pe care voia s-o poarte înaintea examenului cu profesorul mi­op şi buhăit. După cum probabil ştiţi, i-a zis Radu, când am rămas nu­mai noi trei în cancelarie, am fă­cut puşcărie din motive politice. Deşi am fost închis opt ani, păstrez ace­leaşi convingeri, ca în ziua în care am fost arestat. Vă pro­­pun ca, în ce mă priveşte, să nu insistaţi să-mi aflaţi convinge­rile. Vă rog res­p­ectuos să nu mă în­tre­baţi ce cred eu despre socia­lism, deoarece am să vă răspund că e un căcat şi o crimă. Miopul a căs­­­­cat mari ochii lui mi­titei, ne-a zis că, într-o ţa­ră care construia so­­­­­­ci­a­lismul, con­vinge­rile erau foar­­­­te importante şi că so­cotea fe­lul în care i se adresa Radu ca pe o ameninţare. Sunt curios, a zis pro­­­fesorul, ce-o să faci dacă o să-ţi dau nota nouă. Umflatul nu era nu­­­­mai in­firm su­fleteşte, oportunist şi do­bitoc, ci şi cinic. Cu vocea lui de om care, după opt ani de Canal şi de Aiud, nu mai avea nici un mo­­­­tiv să se enerveze şi să se preci­pi­­te, Radu a răs­puns: Am fost con­dam­­nat pentru suspiciunea de a fi îm­puşcat un nenorocit de bol­şe­vic. De fapt, chiar l-am împuşcat. Şi nu unul, ci mai mulţi. Dacă nu-mi daţi nota ma­ximă, o să vă ucid.

Profesorii de Socialism ştiin­ţi­fic mai aveau o problemă. Ştiind că nu-i iubea nimeni, erau răz­bu­nă­tori. Radu a primit nota 10, dar mie dobitocul mi-a dat 8. Pentru cunoştinţe, pentru că la convingeri eram descoperit, de vreme ce am stat cinci ani în aceeaşi bancă, a „specialilor”, cu Radu”.

Am ales să reproduc acest articol, în care se descrie negru pe alb caracterul celor care au propovăduit binele popoarelor, pentru a arăta că indiferent de idee, bună sau rea, ea este sortită să moară dacă cei care o promovează sunt dovediţi de istorie, realitate şi cei cu care au interacţionat direct, ca nişte fiinţe malformate. Şi ei şi apostolii lor anacronici şi penibili!” (https://jvj.ro/marxistii-care-l-au-distrus-pe-marx/).

Sau, şi mai bine, ce scriam în seara de 22 decembrie 2020, seară când poate dvs, domnule Jula, făceaţi cârnaţi sau mâncaţi pomana porcului:

“Este seara de 22 decembrie 2020. Aş putea să trec peste ea ca peste o seară banală. Ce m-ar împiedica? Dar acolo, undeva, în mintea mea şi a celor care gândim la fel există ceva nevăzut, imaterial care ne împiedică să avem linişte. Pentru că, acum 31 de ani, România se îneca în sânge. Se murea pe străzi, în pieţe, pe bulevarde.

După 31 de ani sunt cât se poate de conştient, de matur, de convins că cele întâmplate în această seară în urmă cu 31 de ani au fost un blestem care ne urmăreşte ca naţiune.  

Îmi dau seama că politica românească este plină de indivizi ale căror caractere i-ar recomanda să joace în filme fără subtitrare.

Poate că vă întrebaţi de ce…

Pentru că la 31 de ani de la 22 decembrie 1989 nu ştim adevărul, pentru că societatea românească colcăie încă de securişti şi torţionari.

Poate că naivii sau rău intenţionaţii au să spună: Care Securitate domnule?  Securitatea s-a desfiinţat în 1990. În locul ei s-a înfiinţat SRI-ul!!!

Asta vor ei să credem!

Trebuie să fii de-a dreptul nătâng să crezi că schimbarea numelui unei instituţii echivalează cu schimbarea instituţiei în esenţa ei. Este ca şi cum Popescu Maria se căsătoreşte cu Ionescu Gabriel. Care este diferenţa dintre Popescu Maria şi Ionescu Maria?

Da, exact! Aceeaşi Mărie cu altă pălărie! Trecerea pe alt nume nu modifică nimic în ADN-ul ei!

Transformarea Securităţii în SRI, adică funcţionarea unei vechi structuri sub alt nume dar cu aceiaşi oameni cum vi se pare? Există vreo diferenţă? Vechii securişti şi-au adus copiii în SRI sau şi-au impus copiii în politică. Să nu ne ascundem…

Că securitatea sub noul ei nume a funcţionat bine în „noua” societate românească ne-o dovedeşte faptul că nu mai puţin de 21 de foşti ofiţeri de securitate sunt revoluţionari cu certificate de luptători cu rol determinat în Revoluţia din 22 decembrie 1989, având indemnizaţie şi pensie specială. O blasfemie mai mare la adresa morţilor din decembrie 1989 nici că se poate!

Dar se poate… Mii de foşti activişti PCR s-au regăsit şi se regăsesc încă în partidele româneşti, sau au funcţionat pe posturi de decizie în societatea românească în ultimii 30 de ani. Au zburdat în aceasta ţară, au făcut ce au vrut ei. Tot ce au vrut ei!

În timp ce părinţii îşi plâng copiii ucişi, an de an, securitatea jubilează nestingherită. Vechii şi actualii securişti sunt în şampanie până la genunchi. Nu… nu în lichid, ci în dopuri… atâtea sticle au deschis pentru a sărbătorii jefuirea unei societăţii timp de zeci de ani.

Peste o mie de morţi, mineriade, distrugerea economiei naţionale, retrocedări frauduloase de zeci de miliarde de dolari, alungarea a şase milioane de români din ţară, acesta este rezultatul pe scurt a 31 de ani de politică făcută de politicieni care joacă în filme fără subtitrare…

Chiar dacă nu înţelegi ce spun înţelegi totul din imagini!” (https://jvj.ro/filme-fara-subtitrare/).

Mai acuză domnul Jula că eu cred în Green Deal, care face ca preţurile să crească atât de mult încât românii să nu le mai suporte.

Stimate prieten şi acuzator domnule Jula, trăitor în Petroşani.

Nu ştiu unde eraţi dvs  în data de 25 noiembrie 2021, dar eu scriam şi publicam cu nume şi prenume următorul articol:

„Am mereu la îndemână un tovarăş de încredere. Un automobil cu nume masculin, pe motorină.

Modul în care am pactizat cu el şi consumul mai mult decât redus a făcut să-mi schimb părerea despre motoarele termice pe motorină: 3,5% consum la 85 CP. La care adaug un cost de întreţinere minimal, de maxim 500 lei/an.

Cel puţin pentru mine, la o utilizare zilnică, s-a dovedit cea mai nimerită alegere. Şi ca mine, mii, zeci de mii, sute de mii, poate milioane de oameni îi recunosc calităţile dacă-l folosesc.

În nebunia frumoasă a trecerii la motorul electric, personal am identificat patru categorii de utilizatori de astfel de automobile:

1.primii care aleg astfel de automobile nu sunt ecologiştii, ci oamenii cu foarte mulţi bani care-şi permit excentricităţi. Pentru ei, automobilul electric nu este ceva ecologic, ci ceva la modă. E doar modă!;

2. a doua „echipă” este a celor care nu pot fi ca primii, dar încearcă să fie ca primii, pe care-i iau ca model. Sunt cei care vând din casă doar ca să fie pe stradă cu o maşină de actualitate, dar care în maxim câteva luni îşi pierde valoarea financiară (şi actualitatea);

3. al treilea segment este al celor care chiar cred în ideea de ecologie. Sunt frumoşii naivi ai societăţii. Cred cu tărie că pot salva Planeta prin acţiunile lor. Sunt de apreciat pentru că sunt altruişti;

4. la final, unde mă încadrez şi eu, sunt cei care n-au ce face, şi se văd nevoiţi să intre în schema dacă trebuie, trebuie. Adică… asta este, nu se mai fabrică motoare termice, aleg un motor electric.

Să nu se înţeleagă că nu sunt un iubitor al naturii, un adept al protejării ei, dar trecerea aproape forţată la automobilele pe energie electrică este una cu un caracter pervers.

Imediat după eliminarea motoarelor termice şi proclamarea motorului electric ca rege ce credeţi că se va întâmpla?

Exact! Curentul electric se va scumpi muuult mai mult decât înainte, pentru că a rămas singura sursă de energie  pe piaţă. Piaţă de monopol, să ne înţelegem bine! Căci toţi producătorii îşi vor da mâna să vândă scump…

Dar bomboana de pe coliva motorului termic vine doar acum: aveţi impresia că motorul electric va conduce la reducerea poluării planetare? Da, aveţi doar impresia!

Producerea energiei electrice, în plus pentru ceea ce deja există ca şi consumatori, pentru alte câteva  miliarde de maşini, va presupune arderea de păcurină, gaze naturale, peleţi, reacţii nucleare şi minimale produceri de energie electrică eoliană sau solară…

Să mai punem la socoteală dezastrul produs de baraje şi îndiguiri pentru generarea de hidroenergie?

Artificiile vin doar acum! În momentul de faţă cine credeţi că este printre primii trei poluatori ai planetei? Exact! Internetul!

Poate o să vă întrebaţi de ce, şi este corect. Pentru că de fiecare dată când accesaţi internetul şi saiturile lui sunt activate servere şi servere şi servere.

Care, ce surpriză colosală, consumă energie electrică produsă majoritar prin arderea de combustibili!

Şi la sfârşit, întrebarea legitimă: unde este eliminarea poluării prin trecerea la automobilul electric? În ce constă ea?

Dacă energia electrică nu va fi produsă ecologic, automobilele electrice nu sunt decât un joc cu sumă nulă. În varianta cea mai optimistă.

Suntem trăitorii unei păcăleli eco-economice de nivel planetar!” (https://jvj.ro/cel-mai-bun-prieten-al-omului-motorul-termic/)

Şi tot domnul Jula, acuzatorul meu, susţine că eu sunt de părere ca dânsul să suporte costurile războiului din Ucraina.

Domnule Jula, mă uit cum scrieţi şi vă corectez: nu „trebue”, ci trebuie! Nu „încă că e”, ci încă e…

Sau poate că aceste cacofonii ne deranjează doar pe noi, neomarxiştii? Cred că incultura şi agramaţii trebuie să deranjeze inclusiv pe social democraţi, pe liberali sau pe udemerişti.

Faptul că sunteţi sigur că dvs „trebue” să suportaţi costurile războiului mă fac să vă văd ca pe o persoană care se simte mai mult decât este, şi sincer, la ce şi la cum scrieţi ar trebui mai multă ponderare. Că de asta a ajuns societatea aşa cum a ajuns, din cauza unor specialişti ca dvs…

Costurile războiului sunt societale, continentale, planetare, nu stau în dvs, în domnul Jula, dar nu are rost să mai insist!

Ştiţi de ce?

Pentru că eu, acuzat de dvs ca fiind neomarxist, nu m-am vaccinat şi m-am pronunţat la televiziune împotriva vaccinării obligatorii (ca expresie a limitării de gândire) şi a revenirii la sechestrarea în case (ca manifestare împotriva libertăţii de deplasare), în repetate rânduri, la un post de televiziune naţional.

În timpul acesta, într-un stil puternic neomarxist, dvs aţi susţinut vaccinarea şi restrângerea libertăţii individuale de mişcare. Pozele dvs. de profil, cu mesaj, sunt elocvente.

Ce mai alte dovezi despre cât de injectat sunteţi de vechea ideologie marxistă care punea statul şi autorităţile deasupra individului?

Prin urmare, care e neomarxist? Valentin Fulger sau Ion Jula?

Valentin Fulger