Destine previzibile
Zilele trecute am fost aproape martorul ocular al unui teribil accident rutier. Ieşind din Brad, unde întâmplarea (pe care acum o cataloghez fericită, dar care atunci mi-a creat o profundă neplăcere) a făcut să staţionez în jur de 10 minute, lângă Ţebea, am fost depăşit de mai multe autospeciale: ambulanţe, SMURD, pompieri, poliţie. În localitatea Târnava de Criş am văzut un tir fumegând şi mai multe echipaje de intervenţie. Am ocolit accidentul, pe o rută internă localităţii, ferindu-mi copiii de o imagine traumatizantă şi mi-am continuat deplasarea. În camera de hotel am urmărit ştirile şi am aflat că evenimentul despre care relatez are o poveste aparte: nu a fost un accident, a fost o sinucidere a unui soţ gelos care cu câteva zeci de minute înainte îşi omorâse soţia. Primul gând care mi-a venit în minte a fost unul care a făcut să–mi dau seama cât de norocos am putut să fiu: dacă nu mă opream în Brad, poate că sinucigaşul, în furia lui oarbă, ar fi intrat în maşina mea, căci sigur m-aş fi aflat în faţa tirului. Destinul a hotărât însă altfel, şi nu pot să fiu decât recunoscător!
Această întâmplare m-a determinat să aştern pe hârtie câteva gânduri despre violenţa din ce în ce mai crescândă din familia românească. De la începutul anului şi până acum, când scriu aceste rânduri, doar din relatările media am aflat că au avut loc cel puţin zece cazuri în care soţul gelos îşi ucide soţia: la coafor, la grădiniţă, pe stradă, la serviciu, la petrecerea de 8 martie, în propria casă, în casa socrilor. În multe astfel de cazuri agresorul caută să se sinucidă, dar nu reuşeşte întotdeauna.
Ca un avid cititor de presă şi mai ales de ştiri am realizat sociologic aşa numita analiză de conţinut a mesajelor transmise şi mi-am dat seama de câteva elemente recurente acestor întâmplări nefericite. Nu doar partenera de viaţă este ţinta agresorului, ci şi alţi membri ai familiei: părinţii acesteia, surorile/fraţii ei şi chiar copiii cuplului. În principal agresorii fac parte din trei mari categorii: cea dominată de regimul militarizat (aici se evidenţiază slaba selecţie a celor care populează lumea apărătorilor legii, primiţi prea uşor într-o secţiune de societate ce ar trebui să fie ultraexclusivistă prin testele la care se supun cei aleşi în structuri), cea interlopă (proxeneţi, traficanţi de persoane, traficanţi/consumatori de droguri; aici se evidenţiază legea slabă ce permite pedepse cu suspendare pentru bestii cu chip de om) şi cea a fanaticilor religioşi (o lume populată în principal de persoane cu probleme de sănătate mentală cronică, care nu sunt un secret pentru cei din jur, căci ele evoluează în timp).
Una dintre maximele lui Murphy sună astfel: ce începe bine se termină rău. Ce începe rău se termină si mai rău! Drept urmare îmi vine tare greu să cred că victimele nu au văzut, nu au simţit, nu au ştiut nimic despre viciile viitorului soţ, despre excesele lui, despre modul în care se comportă cu proprii părinţi, despre problemele lui cu legea, despre şi despre şi despre. Mai ales azi, într-o societate informatizată, când o simplă căutare pe internet îţi dezvăluie câte ceva.
În cele mai multe dintre cazuri au ştiut! Au ştiu, dar au ales să-şi lege destinul de cel care peste ani le va curma viaţa, sperând că îl vor schimba. Iluzorie speranţă! Ştim finalul acestor poveşti, iar din relatările cunoscuţilor cuplurilor aflăm şi despre viaţa pe care aceste femei au avut-o de-a lungul căsniciei/concubinajului: supunere oarbă, limitarea contactelor cu familia de origine şi prietenii de dinainte, control absolut, respect minim către ele, dar respect maxim către ei. Într-un anumit fel, o formă de sclavie modernă mascată elegant printr-o pagină de facebook unde explodează demonstrativ fericirea celor doi: râd, zâmbesc, se ţin de mână, se uită unul în ochii celuilalt, petrec vacanţe minunate. O paradă iluzorie!
Încet-încet, aceste femei au învăţat că nu există un alt fel de viaţă, că ce trăiesc ele este adevărata viaţă de cuplu. Că gelozia este manifestarea iubirii, iar controlul asupra lor este protecţia supremă faţă de un bun valoros, pe care nu vor să-l piardă. Doar aşa se simt preţuite! Orice gest de bunăvoinţă din partea agresorului este perceput ca o dovadă de dragoste, fiind cuprinse de sentimente profunde de vinovăţie că nu ştiu cum să-l facă tot timpul fericit.
Indiferent cât de mult s-au străduit să-i facă fericiţi femeile la care fac referire au sfârşit tragic. Nici supunerea, nici respectul, nici sacrificiile, nici dăruirea lor nu au împiedicat moartea. O moarte inutilă, după o viaţă petrecută într-o permanentă suspiciune şi stare de stres.
Deşi îmi pare rău de acest tip de femeie, deşi o compătimesc, nimeni nu poate să facă nimic pentru a o rupe de agresor. Nici poliţia, nici asistenţa socială, nici prietenii. Doar ea poate! Dar ea, în 99{9a5d7dc17012582abff687e9b5edb4e4cf74f8aed4a146ac8fc660462cc5cb17} dintre cazuri, rămâne pe veci legată de cel care îi va face viaţa un iad presărat din când în când cu vorbe ticluite psihopat şi fotografii unde se mimează fericirea. Un trucaj al vieţii în sine. De asta am spus că astfel de destine sunt previzibile. Povestea se repetă la nesfârşit. Din păcate!
Valentin Fulger
