Doi vulpoi
Cine nu a văzut excepţionala scenetă Doi vulpoi, interpretată cu un inegalabil talent de Dem Rădulescu şi Marian Hudac?
În scenetă, Dem Rădulescu joacă rolul unui pedagog şmecher şi pus pe căpătuială care a înţeles într-un sens fin şi personal abordarea şi îndrumarea tinerilor învăţăcei cărora le cere, printre altele, să îi predea banii care îi au asupra lor pentru a-i păstra, chipurile, în siguranţă sub pălăria de pe cap.
Pentru a da bine la inspecţia directorului îi instruieşte să răspundă ferm şi milităros în faţa acestuia: numele şi prenumele, locul de unde provine şi profesia tatălui. Pentru exemplificare îl foloseşte pe Vasile Muraru ce joacă rolul lui Zgăbearţă Iftode, din Văscăuţi şi al cărui tată este cârciumar. Pedagogul le spune profetic: Aşa să răspundeţi şi voi mocofanilor!
Finalul este apoteotic. Directorul constată cu uriaşă uimire că toţi elevii din clasă au numele de Zgăbearţă Iftode, sunt din Văscăuţi şi au tatăl cârciumar. Convins că pedagogul îşi bate joc de el, îi spune să-şi scoată pălăria din cap. Ce să vezi? Banii elevilor încep să curgă râuri pe umerii pedagogului. Întrebat de director ce este cu banii, pedagogul dă în mod involuntar un răspuns sincer: Să nu-i fure… alţii! Mai escroc decât pedagogul, directorul, care a înţeles cu cine are de-a face, decretează sigur pe el: Se confiscă!
După cum spuneam, cine nu a văzut excepţionala scenetă Doi vulpoi are posibilitatea să o urmărească zilele acestea într-un remake politic în care interpreţii principali sunt Călin Popescu Tăriceanu şi Teodor Meleşcanu.
Cele două cutre bătrâne ale politicii de curvăsărie de pe malul Dâmboviţei amintesc de cei doi vulpoi descrişi anterior cu menţiunea de forţă că primii sunt simpatici, ăilalţi doi sunt antipatici.
Rând pe rând cei doi codoşi au ieşit la televizor cu declaraţii care mai de care mai îngrijorătoare. Tăriceanu, în nota-i bine cunoscută de delir împăunat în mania grandorii, susţinea teza ilară a preluării ostile a ALDE de către PSD. De parcă ALDE ar fi vreo fată mare ce caută bărbatul la suflet, nu la portofel. Apoi, încercând un zâmbet ruginit cu scârţâit prelung de criptă, ne-a asigurat pe toţi că el, Tăriceanu, nu va întoarce şi celălalt obraz, dimpotrivă: va lua cele mai drastice măsuri precum excluderea conservei staliniste ce răspunde la numele de Meleşcanu.
Pe un alt canal de televiziune, ginerele lui Brucan, nostalgicul stalinist Meleşcanu, debita spăşit, aproape în surdină ca o pompă cu tocător pentru fose septice nişte consideraţii cu iz cam fetid. Spun fetid pentru că toată treaba asta în care Meleşcanu se vrea şef peste Senat pute de ne mută nasul. Nu că Tăriceanu şef la Senat ar fi vreun After Shave…
Actorii acestei poveşti înduioşătoare din punct de vedere psihiatric ne arată că „eroii” noştri sunt extrem de zdruncinaţi şi că bunul simţ, frica de penibil sau ideea că iarba poate să crească şi fără ei le sunt necunoscute.
Dacă picaţi în capcana de a crede că vârsta le joacă feste, veţi fi prinşi într-un cerc vicios căutând celor doi vulpoi în permanenţă circumstanţe atenuante. Dar câte circumstanţe atenuante poţi să acorzi celor doi când trădările lor însumate dau un număr care se scrie cu mai multe cifre?
Şi, ca să definitivez, oricare dintre cei doi, fie moş Tăriceanu, fie moş Meleşcanu, poate să fie în rolul pedagogului care se justifică: Să nu-i fure…alţii! La ei se schimbă doar un pic justificarea, prin raportare la electorat ce joacă rolul lui Zgăbearţă: Să nu-i înşele… alţii!
Valentin Fulger
