Fente americane

De la bun început atrag atenţia asupra faptului că acest articol este un pamflet!
De ce? Societatea românească este atât de plină de rău (să citiţi DICTATURĂ) încât valorile ei sunt inversate. Iar inversaţii (să citiţi social democraţii şi aderenţii lor din PNL, că nu au cum să ne mintă!) sunt atât de plini de ei încât cred că atunci când le arăţi adevărata faţă îi jigneşti.
Cunosc oameni de excepţie, de o supremă nobleţe sufletească, ce au o cultură generală ce poate să îngroape într-o discuţie mulţi profesori, chiar universitari, dar sunt eşuaţi social.
Dar cunosc şi loaze care cred că doar pentru că sunt din puţa care trebuie, şi de la intrare şi de la ieşire, alţii sunt obligaţi să le facă sluj. Iar loazele astea reuşesc în viaţă! În viaţa asta tipic românească…
Eu nu cred în traiectoria asta, m-am opus ei în n+1 rânduri, iar istoria mea personală o dovedeşte. Revenind pe cursul articolului de faţă, dar tangent cu ideea pe care vreau să o aduc în faţa dvs, doresc să vă mărturisesc o poveste!
Sigur! Nu am să o explicitez clar din punct de vedere geografic sau al anului în care ea are loc. Sunt sigur că înţelegeţi! Inversaţii sunt în stare de orice!
Dar să încep!
Să presupunem că eu, un generic EU, mă aflu într-o relaţie de bună prietenie cu cineva care face diverse servicii unui partid politic. Un partid care iubeşte săracii… de-i lasă şi mai săraci!
Persoana care face dezvăluiri este pătrunsă de spiritul celor care l-au angajat. Pentru că angajatorii l-au momit cu imagini de mai bine: un serviciu bun, un salariu bun, poate un post de şef…
După o anumită perioadă de timp, persoana la care fac referire mi-a făcut anumite mărturisiri.
Aş putea să fac glume, aş putea să ironizez.
Dar nu se poate!
Aterizat din sferele înalte cu elicopterul a poposit ca un prostănac un cetăţean preşedinte de partid iubitor de săraci, care la plecare a luat din meandrele unei văi sărace o valiză plină cu toate culorile: albastre şi verzi! Organizaţiile văii iubitoare de prostănac erau în fierbere: era întrecere ca fiecare să ofere cât mai multe bancnote colorate, cât mai multe culori pentru că ele asigură ascensiunea. Multe culori au fost furate şi trecute pe cont propriu de culegătorii de bancnote! Mai ales de unul dintre culegătorii de trufe colorate, care apoi a fost rând pe rând un iubitor de popor şi de interes naţional. Normal, nu?
Prostănacul „iubitor de săraci” a pierdut alegerile.
Dar înainte de a-l jelui trebuie să aflaţi cum aburea pe cei cu care se afla în contact.Se dădea jos din maşină, sau din elicopter, şi indiferent cu cine vorbea spunea la fel: „Am auzit de tine! Bravo! Tine-o tot aşa!”. Îi bătea pe umăr! Le strângea mâinile! Fără să ştie cine sunt! Fără să aibă habar ce vor! Îi fenta în stil american şi le vorbea pe nume în strânsă escrocherie cu cei care puneau la cale primirea…
De atunci şi eu folosesc, la mişto evident, expresia unui prostănac escroc care a avut neşansa noastră de a ne reprezenta într-o mare ambasadă, pe continent american, şi de a candida la funcţia de preşedinte a unui stat european:
„Am auzit de tine! Bravo! Tine-o tot aşa!”. Mai lipseşte să îi bat pe umăr! Sau poate că-i bat!

Valentin Fulger