Împreună putem realiza imposibilul!
Primul meu pas în acest coşmar a fost trecerea în nefiinţă (în 2012) a unuia dintre cei mai buni şi mai frumoşi prieteni ai familiei mele (fin de cununie al părinţilor mei, care sunt totodată naşii de botez ai fetelor lui). Este vorba de Florin Boboc (un om în prezenţa căruia am crescut şi a cărui familie a fost ca şi familia mea. Şi este!), care a murit de foarte tânăr pentru că sistemul medical românesc a fost în neputinţă de a diagnostica rapid şi corect de ceea ce suferea. Doar bâlbâieli. Cu o zi înainte să moară am avut o discuţie telefonică de cel puţin 45 de minute. Ne-am făcut planuri despre cum o să ne revedem şi despre cum o să mergem la pescuit la Jiu, aproape de casa mea din Gorj! A doua zi, pe stradă, am primit vestea decesului!
Moartea lui a fost un şoc imens pentru mine! La fel de şocant a fost atunci când împreună cu tatăl meu l-am dat jos, în sicriu, la Capelă, din maşina cu care a fost trimis decedat de la Cluj… Sunt momente care nu pot fi reproduse în cuvinte…
Al doilea pas în acest coşmar, la doar 3 ani după moartea lui Florin, l-a reprezentat moartea vărului meu (văr după mamă, văr primar). E vorba de Roby Pasc, om cu care am crescut în aceeaşi casă, ani de zile, şi care îi spunea tatălui meu … Tată! Apropierea mea de el este indefinibilă!
Roby a fost operat la Timişoara de cel mai cumplit cancer, de glioblastom, dar a murit în scurt timp la Petroşani, la doar 36 de ani, lăsând în urmă o fetiţă de doar 3 luni. Întrebat, ca aparţinător, de către doctori dacă a lucrat în medii toxice sau radiologice le-am răspuns că nu. Atunci, răspunsul doctorilor, către ceea ce ar putea să fi generat boala, a fost stresul. Şi m-am gândit la realităţile româneşti… Nu pot să uit cum singur, prin bunăvoinţa cadrelor medicale, am fost primul din familia noastră care l-a văzut ventilat şi cum pieptul îi (tre)sălta într-un ritm pe care nu vreau să-l descriu. În genunchi, pe mozaicul din salon, am plâns lângă patul lui…Nu mai era nimic de făcut!
Am avut până acum experienţa nefericită a trecerii în nefiinţă a doi oameni foarte importanţi în viaţa mea. Pe care i-am iubit şi îi iubesc în continuare, aşa cum îi ştiu eu şi acolo unde sunt ei!
Dar viaţa are cu noi mai multe planuri, pe care nu le ştim şi nici măcar nu le bănuim!
Când credeam că am trecut peste lucrurile grele…. într-o zi de duminică, ce părea fără nicio abatere de la norma unei zile bune, am primit un telefon de la cel mai bun prieten al meu.
Îmi amintesc cu deosebită claritate:
Dacă vreodată ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierţi. Am cancer!
Doar vocea lui serioasă şi plină de gravitate a făcut să cred parţial în ce se transmitea către mine.
Am reapelat şi am întrebat ce se întâmplă. Răspunsul a fost la fel : Am cancer!
Din acel moment şi până azi familia lui trăieşte cel mai teribil coşmar. Ca să vă daţi seama vă spun că Victor a început chimioterapia în România, la Fundeni, dar aceasta nu l-a ajutat decât să supravieţuiască, nu să opereze tumora care generează cancerul. Sacrificiile familiei, şi mai ales ale soţiei, sunt de o dimensiune care nu cred că pot să fie cuantificate în emoţii!
După un an de chimioterapie în România i s-a dat de înţeles că este necesar să se orienteze către un sistem medical mai performant, altfel…
Cel mai la îndemână a fost sistemul medical din Turcia…
Familia prietenului meu nu este doar frumoasă! Este şi o familie care face cinste societăţii româneşti. Cele două fete ale prietenului meu, gemene, excelează în domeniile în care au ales să exerseze: gimnastică, handbal sau şah!
Această familie, atât timp cât Victor a fost sănătos, nu a cerut nimic de la societatea românească. A contribuit la bunăstarea ei şi a plătit impozite. A făcut ca lucrurile să meargă, atât cât a putut la nivelul lui. Dar Victor şi soţia lui au dat societăţii româneşti ceva mai important: două fete care sunt formate să fie Oameni. Nu au cerut niciun ajutor de la nimeni, doar banii şi eforturile lor!
Azi, familia lui Victor este aproape singură. Ca să vă daţi seama prin ce trece această familie am să public mai jos mesajul soţiei lui atunci când, din cauza crizei actuale şi a lipsei de bani a trebuit să ia o decizie deosebit de grea: să-l lase singur în Turcia, fără ajutor, 14 zile, zile în care se cheltuiesc bani foarte mulţi, doar pentru a ajunge acasă la copii. Pentru că nu au cu cine să-i lase în grijă!
Decizia de a rămâne în Turcia a fost una deosebit de grea. Nu doar din cauza banilor, care sunt o problema majoră şi primă! Dar Victor, din cauza tratamentului chimioterapeutic este atât de afectat (nervii periferici) încât şi cele mai mici şi banale activităţi, precum închiderea nasturilor cămăşii sau a şireturilor de la pantofi necesită zeci de minute.
Victor şi alţii ca el, după cum o să citiţi din mesajul soţiei lui, este singur în ţări străine! Pentru că România nu a investit în sistemul medical…
Reproduc mai jos mesajul Danei, soţia lui Victor:
„Astăzi am plecat din Turcia fără Victor… și nu numai eu… un microbuz întreg… am plecat împreună cu un tată care și-a lăsat fiica acolo, cu un soț care și-a lăsat soția… si mulți alți români ca noi care au plecat astăzi înapoi în ţară lăsând acolo persoanele dragi, bolnave… De ce? De teamă! De teamă că nu se vor mai putea întoarce să își facă tratamentul… de teamă că nimeni nu îi va ajuta aici, de teamă că ei sunt prima grupa de risc fiind bolnavi cronici…tineri… toți aruncați în lupta cu același balaur: CANCERUL! Lipsiți de putere, slabi, obosiți de chimioterapie, cu grija banilor, împrumutați la bănci, ajutați financiar de prieteni, rude, colegi, pentru a plăti costurile (care sunt enorme!!) tratamentului sau operațiilor, cu grija pentru familie, cu gândul la copiii care îi așteaptă acasă… și peste toate astea, de parcă nu era de ajuns… lăsaţi acolo singuri… pentru că aşa este mai sigur pentru ei. Și culmea! Siguranța lor este acolo…nu aici. Oameni care nu au avut nicio șansă aici… în ţara lor… lăsați să moară încet și sigur. I-am lăsat în faţa hotelului… Un tablou dezolant! Am plecat cu lacrimi în ochi… și ei au rămas la fel. Plecam spre aeroport…fără să vorbim nimic… ne așezam pe scaune și ne uitam unul la altul… doar lacrimi şiroind peste acele insuportabile măști(ca doar de asta aveam nevoie… coronavirus), năpădiţi de gânduri… voi avea mult timp pe retină această imagine… Pe cine să mă supăr? Că nici eu nu mai știu… Știu doar că ne vom întoarce la ei în curând și le vom aduce cu noi toată forța, dragostea și puterea de care vor avea nevoie! Dumnezeu este cu noi!”
Acesta este mesajul mai mult decât decent al unei femei care este soţie şi mamă!
Nu ştie pe cine să fie supărată!
Voi respecta acest mesaj şi nu voi interveni în acest articol, pentru a spune pe cine trebuie să fie supărată, şi ca ea alţii în situaţii asemănătoare.
Această familie are nevoie disperată de ajutor.
Dacă credeţi că puteţi să ajutaţi, indiferent cât de mic este ajutorul dvs.,vă rog să o faceţi prin donaţii în contul de mai jos:
RO13BRDE300SV12246813000
Ferar Natalhie Daniela.
Împreună putem să realizăm imposibilul! Sunt sigur!
Vă mulţumesc!
Valentin Fulger
