Ioana
Aerul pâlpâia fierbinte deformând imaginile dealurilor din apropiere. Părea că pădurile se mişcă fantomatic, rupând din coroanele lor bucăţi mari ce se mutau plutind uşor şi unduind neînţeles. La poalele pădurilor, în vale, satul răsufla greu sub puterea zilei de vară. Părea că toată zăpuşeala se aşternuse piatră peste casele mici acoperite care cu paie, care cu şindrilă. Totul era adormit şi prins într-o lentoare ce permitea unui peisagist să schiţeze chiar şi lucrurile aflate în mişcare. Animalele şedeau la umbra dudului din curte si rumegau liniştite, picurându-le din ochi râuri mici ce atrăgeau musculiţe. Un viţeluş mugea trist după ugerul mă-si, privind cu ochi mari şi umezi printre ulucele de salcâm strâmbe şi depărtate.
În această imagine de august fierbinte, cinci copii îmbrăcaţi ca vai de ei se mişcau repezi prin curtea prăfuită.
Dacă ne jucăm, ne jucăm numai noi, spuse cel mai mare.
Ioana e prea mică. Şi e şi proastă, adăugă el, cu mâinile ridicate palme răsfirate în faţa ochilor celorlalţi.
Nu ştie să numere!
Ceilalţi păreau să accepte argumentul privind-o pe Ioana: mică, la doar 4 ani, îmbrăcată într-o cămaşă lungă de in, flenduri pe la genunchi. Ioana era blondă, cu ochi largi şi limpezi, de un albastru ce ar fi putut să răcorească toată ziua aceea fierbinte, dacă cineva i-ar fi cerut să-i lase să plângă… aşa… de fericire, nu de supărare!
Fetei îi tremurau buzele şi bărbiţa. Ochii ei frumoşi licăreau într-un fel liniştit, dar aprins, lipsit de răzbunare sau răutate. Părea copleşită de spusele băiatului. Se simţea alungată. Îşi lăsă capul pe umărul drept parcă cerşind îndurare din partea celorlalţi.
Biiineee, dar să nu ne-ncurci, răspunse cel mai mare într-un fel înţelegător, mai ales că ceilalţi copii o priveau deja milos.
Te pui! şi îi arătă poruncitor trunchiul dudului.
Ioana se apropie veselă de dud, puse braţul îndoit pe copac şi apoi lipi ochii de mână.
Numără până la zece şi după aia ne cauţi. Să nu te prind că te uiţi!
Micuţa începu hotărât: 8… 4… 10… gata! strigă veselă şi îşi plimbă privirea ageră prin curtea bătută de soarele orbitor. Fratele mai mare sări de pe o polată veche şi înclinată rău. Sub picioarele lui praful se ridică alb, iar copilul ţipă ascuţit: Auuuuuuu…. Se prăvăli în genunchi ducând mâna la călcâiul drept. O piatră mică dar colţuroasă îi pătrunse în talpă. Ioana se uita înţepenită si mirată! Băiatul se ridică şchiopătând şi se duse drept spre ea. Se proţăpi bine pe picioare şi apoi o lovi peste faţă cu sete. Fetiţa pică pe o parte. Din colţul gurii îi picura sânge, iar ochii prinseră să picure şiroaie.
Ridicată pe jumătate repeta iar şi iar: De ce m-ai lovit, de ce?
Pentru că sunt mai mare, de aia! azvârli cuvintele cu răutate fratele. Proastă mai eşti, bă Ioană, bă! zise el iar, adâncind ura din ochi. Ioana plângea tăcut!
Focul ardea aproape invizibil în arşiţa zilei. În marginea jarului oala de lut pântecoasă fierbea molcom. Mama o lăsă răsuflată.
Mărine?! Vezi că plec! Ai grijă la copii să nu se ardă!
Mărin, stăpân peste curte, îşi umflă pieptul mic în cămaşa de in. Era paznic lângă foc. Şi peste cei mici!
Ioana, pentru a se răzbuna, trase uşor un arac lung din grămada de lângă gard şi pe furiş încercă să-l lovească pe asupritor, ce sta cu spatele la ea şi cu faţa la foc. Aracul îşi prinse vârful în pământ, dar apoi zvâcni drept în gâtul oalei ce fierbea. Sfârâitul fierturii vărsate peste foc ridică un abur fierbinte, dar plăcut mirositor. Toţi copiii au încremenit. Ioana vărsase mâncarea tuturor! Micuţa fugi către poarta dinspre deal.
Mărin încercă să o urmărească, dar se opri să nu se ardă în râurile de ciorbă fierbinte.
Proastă mai eşti, bă Ioană, bă! urlă Mărin, aruncând după ea cu un pumn de pietre şi nisip.
Mama copiilor puse din nou la fiert de o mămăligă. Ioana urmărea de după ulucile strâmbe şi arse de soare cum fraţii ei se pregătesc să se aşeze la masa mică din tinda oltenească. Aerul se răcorise, iar primele stele începură să licăre pe cerul încă albastru. Încet încet copiii se puseră la culcat.
Mama se uită după fată: Ioaaanăă….hai la mama!
Fetiţa cu cămaşa de in murdară veni încet: N-am vrut, mamă, n-am vrut.
Luna, ca o tipsie mare şi albă, ieşea de după dealurile care încătuşau satul. Ioana, cu genunchii apropiaţi, şi cu capul sprijinit pe un stâlp văruit din tindă o urmărea cu gura întredeschisă. Ochii ei albaştri se lăsară îmbrăţişaţi de genele lungi. În mână ţinea o bucată de mămăligă…
PS: Poate vă întrebaţi de ce un astfel de articol. Pentru că în multe, multe seri am spus copiilor mei înainte de culcare o serie de poveşti inventate. M-am gândit ca pe unele, care mi le amintesc, să le scriu. Pe altele să le inventez din nou. Sper să nu greşesc…
Valentin Fulger
