Moartea clinică a televiziunilor (de ştiri)
Ani de zile (zeci!) televiziunile au fost în România principalii vectori de comunicare în masă şi de formare/modelare a opiniei publice. Era de neconceput ca cineva care avea ceva de spus să nu apară la televiziune. Dacă nu erai pe sticlă, nu existai! Această paradigmă gâfâie din greu pe ultimele ei zile (înţelegeţi prin zile încă ceva ani prin comparaţie cu zecile de ani în care a constituit lovitura de berbece în politică).
Modernizarea societăţii, prin aportul imens al Internetului, a condus la o campanie prezidenţială în România în care nu au fost prezente dezbaterile între candidaţi.
Să nu fim ipocriţi! Într-o societate în care ai la dispoziţie fantasticul mijloc de vehiculare a ideilor în on-line care se numeşte Internet, cu suportul numeroaselor platforme de socializare, e imposibil ca mesajul candidatului nu să ajungă la receptori. Unde mai pui că nu-l costă decât un abonament de câţiva euro pe lună şi poate să umple toată planeta cu ideile lui! Nu sume imense în euro sau dolari pentru câteva minute de televiziune. Nu-i aşa că vă vine să râdeţi de „naivitatea” televiziunilor că cineva mai este dispus să scoată din buzunar sume de zeci de mii de euro sau dolari pentru a promova mesaje pe care le poate difuza aproape gratis pe internet?
Mijloacele mass media, şi în principal televiziunile, au utilizat din plin zeci de ani de câteva efecte care în sociologie poartă denumiri interesante precum efectul de agendă, efectul de cultivare sau efectul spiralei tăcerii. Se pare că mai ales ultimul efect este depăşit de actualele vremuri. Înainte cu ceva ani, dacă o televiziune cu impact naţional decreta că o majoritate politică este de fapt o minoritate acest lucru se şi întâmpla pentru că se miza pe o presiune psihologică asupra fiecărui individ care nu dorea să fie în dezacord cu ceilalţi. Dorea să fie acceptat!
Azi, cu ajutorul platformelor de socializare, fiecare individ poate să-i transmită celui care candidează că nu este de acord cu el fără să-i mai pese de spirala tăcerii. Nu-l mai interesează! Ceea ce face ca cei care se revendică mai mulţi, cu ajutorul presei, să pice în derizoriu. Tot atâţi rămân, indiferent cât clamează numărul mare. Dau exemplu ideea că USR va câştiga diaspora cu procente de la 50% în sus. A fost aşa? Nicidecum!
Două televiziuni de ştiri mari, cu acoperire naţională, care ani de zile au făcut politica PSD, nu au mai reuşit să scoată la vot oamenii pentru chiar PSD. În România sunt 5,1 milioane de pensionari. PSD prin Viorica Dăncilă nu a obţinut 5 milioane de voturi, deşi le-a mărit pensiile. Oare de ce? Căci săptămâni şi luni de zile i-au înspăimântat cu tăierea pensiilor!
Răspunsul este simplu: televiziunile nu mai contează foarte mult pe fondul platformelor de socializare on-line şi al maturizării electoratului. Chiar şi al celui mai în vârstă!
Degeaba se va face transferul unor personaje tip Gâdea, Badea sau Ciutacu în on-line. Spre deosebire de tv, unde doar ei vorbesc unui public condamnat să recepteze mut, în on-line oricine le poate replica pe moment, atunci când vorbesc, ceea ce îi va reduce la stadiul de ţinte vulnerabile. Iar ei vor refuza! Este diferenţa dintre televiziunea mută şi interactivitatea dialogului care-i pune în dificultate şi îi alungă-n derizoriu!
Epoca televiziunii ca mare formatoare de opinie a apus. Dacă în trecut o televiziune îţi făcea onoarea să te invite în platourile ei, azi invitatul îi face onoarea televiziunii de a-i accepta invitaţia. El poate oricum să-şi difuzeze ideile, la un nivel mult mai extins decât o face o televiziune care are un număr limitat de abonaţi.
Individul cu Internet şi facebook are contact planetar şi pe el nu-l interesează dacă ai televizor alb-negru sau în culori! Sau la ce televiziune eşti abonat…
Valentin Fulger
