Nevoia de dușmani
Recunosc că în ultima vreme am auzit numele lui George Soros puternic legat de orice lucru care nu convine unora sau altora. Și conform principiului Lui Lenin, orice zicere repetată la infinit devine adevăr. Cel puțin pentru unii.
Între aceștia, cu siguranță sunt și cei numiți de Andrei Pleșu ”telespectatori”. De ce telespectatori? Pentru că ei sunt educați de anumite posturi de televiune, constant și aproape profesionist. Dacă ne gândim la o manipulare la scară mare.
Nu de puține ori am întâlnit chiar și eu oameni care citeză din zicerile Antenei 3 ca din Scripturi.
Înțeleg acum că, nici măcar nu suntem singurul popor în care unii îl înjură pe Soros. Și ungurii o fac, deși omul e maghiar. Dar și alții.
Este vorba de fapt despre o metodă de aruncare a vinei asupra cuiva. Este o idetificare a inamicului. Pentru că nu poți să spui că tinerii sunt cei care vor răul acestei țări. Acei tineri au părinți, iar între guvern și copii, poate mulți părinți aleg copii. Și atunci e nevoie de altceva. De alt inamic.
De fapt, este o metodă de mistificare care se poate numi nevoia de dușmani. Oamenii au nevoie să urască pe cineva și să-și reverse ura. Ea e strâns legată de acea retorică a urii, care este tot mai prezentă în secolul XXI. Vezi alegerea lui Trump, dar și alte evenimente politice.
Cei mai buni dușmani sunt cei din exterior, deși nici cei din interior nu sunt uitați chiar de tot. Iar notorietatea lui Soros îl face oricând și oriunde dușmanul preferat al guvernelor și politicienilor.
Metoda prinde foarte bine și are foarte mulți adepți. Pentru că e mai ușor să spui că sunt unii care ne vor răul, decât să te uiți în curtea ta și să te apuci să schimbi ce e de schimbat. Mai bine stai și te lamentezi vizavi de dușmanii ocazionali.
Cât va mai ține asta? E foarte greu de estimat. Cert e că metoda pare acum la apogeu, fiind atât de mult folosită, încât e foarte probabil să fie predată pe la întâlnirile de partid.
Când ai dușmani, se aplică regula războiului. Te aperi prin orice mijloace. Fie ele democratice sau nu. Dar te aperi. Devine verosimil și acceptabil. Acesta e probabil scopul principal.
Și atunci politicienii și nu numai ei pedalează pe dușmani. Îi pronunță des, astfel ca lumea să știe. Dar mai ales adepții. Să știe pe cine să urască.
Dușmanii sunt buni și în caz de eșec. E o scuză care poate fi acceptată. Nu am reușit pentru că ne-am bătut cu dușmanii. Sună acceptabil și digerabil.
Ba chiar folosința dușmanului este mult mai amplă. Un dușman puternic e bun oricând la casa politicianului și a altora. El poate fi util.
Este un must have modern. O sculă pe care trebuie să o deți și să știi să o folosești în orice moment îți va pica bine. Este o nevoie aproape primară a politicianului român sau de aiurea.
Mă și întreb cum ar mai arăta discursurile, dacă metoda nevoii dușmanului ar fi interzisă. Pe cine ar mai da vina. Cu siguranță s-ar găsi altceva. E facil și persuasiv. Așa că dați înainte, băieți!
Nicu Tașcă
