Scrisoare de la un prieten
Am primit de la un prieten zilele trecute o scrisoare. M-a rugat să fac diligenţele necesare pentru a putea fi publicată.
Valentin Fulger
Pentru cei deznădăjduiţi
Viaţa este o colecţie de fapte şi întâmplări. Au trecut prin viaţa mea zeci, sute sau poate mii de oameni. De unii îmi aduc aminte vag, pe alţii îi reţin după fizionomie, pe alţii îi reţin după nume, iar pe alţii îi reţin după tot ce îi compun. Imaginile minţii sunt alb-negru sau color…
Jucăm roluri importante în viaţa celorlalţi. Nici nu bănuim cât de marcanţi suntem în viaţa altora până când acest lucru nu ne este mărturisit de ei, sau de cei care îi cunosc pe cei care ne admiră sau ne urăsc.
Recent am trăit o experienţă care mi-a demonstrat încă o dată că lupta mea împotriva imposturii şi a mizeriei intelectuale, prezentate ca altceva, trebuie să fie continuată. Nu am să dau nume, pentru a proteja identitatea celui care este eroul povestirii mele. Dau totuşi o iniţială, pentru a onora întâmplarea: C.
Într-o seară, întors acasă, am găsit aranjate frumos câteva zeci de cărţi care nu-mi aparţineau. Extrem de interesante şi de valoroase. Mirarea mi-a fost spulberată imediat când am citit pe paginile prime din interior proprietarul. Am bănuit imediat că se întâmplă ceva. Şi nu ceva bun.
Nu am ezitat şi am sunat imediat la numărul lăsat părinţilor mei, stabilind o întâlnire. Nu am să devoalez conţinutul discuţiei de a doua zi. Vreau să vă spun, printre altele, că oferindu-mă să plătesc cărţile la preţul lor real, nu de anticariat, am fost refuzat. Nu mi-a cerut absolut nimic decât să am grijă de cărţi! Lui nu-i mai trebuiau, era demotivat, deznădăjduit.
Într-un anumit fel, este o poveste care se repetă. Iar repetiţia este impardonabilă, pentru că am cerut o altă lume, o altă cernere a faptelor, alţi „judecători” la toate nivelele societăţii. Dar, nu, Kafka este printre noi!
Pentru C şi pentru cei care se simt demotivaţi şi deznădăjduiţi vreau să vă spun în avanpremieră că, personal am fost ţinta unor discreditări de-a lungul anilor, dar am trecut prin ele şi m-am ridicat rezistând împotriva celor care mi-au dorit eliminarea. Vreau să vă spun că de faţă cu zeci de persoane (sunt martori, persoane care pot depune oricând mărturie că ce scriu este adevărat) am fost umilit şi batjocorit în mod colectiv, sistematic, ani la rând.
Insultele au fost demne de cei care le proferau: „Nu mai primeşti ore. O să învârţi femeile bătrâne cu cearceaful”, „Am crezut că eşti ceva, dar eşti terminat. Nu eşti bun de nimic”, „Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi când te ascult”. Toate completate cu gestică şi demonstraţie faptică la perete de faţă cu zeci de oameni.
Într-o astfel de situaţie, ce puteam să fac? Decât să caut de muncă la Fabrica de Confecţii şi Tricotaje. Mama plângea, iar tatăl meu era interzis: „Cum vrei tu, noi te susţinem”.
Chiar eram încurajat de Iniţial: „Draagăăă, pleaaacăăă de aaaiici!”.
Un om, căruia îi port un respect deosebit, m-a oprit. Este vorba de un jurist, care a trecut de ani de zile în lumea celor drepţi. Îi mulţumesc şi îl amintesc de fiecare dată în rugăciunile mele! Mi-a spus: „Dragul meu, te ratezi ca om şi ca profesie pentru a face pe plac uuunoor… Asta vrei?”. Am ales împovărat, şi am rămas.
Altă dată, alt an, o altă întâmplare cu un discipol fidel al celui Iniţial descris, dar de o ferocitate deosebită (inclusiv fizic). La o şedinţă m-am aşezat pe undeva, departe, în stânga, pe lângă colţul mesei. Cel care prezida „imperial” şedinţa, s-a revoltat, căci ochiul lui vigilent format de Iniţial i-a dictat o altă realitate: „Ridică-te imediat. Te-ai aşezat în capul mesei ca primarul, nesimţitule”. De faţă cu zeci de persoane! Am tăcut atunci, m-am ridicat, am înghiţit umilinţa, dar timpul vorbirilor începe să vină…
Ce vă relatez s-a întâmplat nu imediat după 1990, după 2000, după 2005, după 2010, ci mult mai aproape de 2018. Vă daţi seama ce făceau brutele astea în comunism, la şedinţele lor de partid?
Cei care doreau demotivarea mea nu făceau altceva decât ce învăţaseră, ce aplicaseră în ultimii zeci de ani. Era în fişa postului lor să creeze „omul nou”, aşa cum îl vedeau ei: supus, umil, fără gândire vie, fără coloană vertebrală. Plus adăugirile anilor de capitalism din care s-au înfruptat gras, după ce l-au combătut deplin! C-aşa-i în tenis, nu?!
Eu am fost altă natură umană, altă stofă, nu m-am suprapus cu croiala lor. Şi mă mândresc cu asta! Simt că în comunism aş fi făcut puşcărie din cauza unora ca și cei pe care i-am descris! Şi ei simt la fel! Sunt absolut sigur!
Având la îndemână modestul meu exemplu, mă adresez vouă, celor care mă citiţi şi care veniţi, la zeci de ani, în această lume (şi biologic şi instituţional) după întâmplările pe care vi le relatez:
Puterea lor stă în frica voastră!
Când nu vă mai temeţi începe frica lor!
Nu-i ascultaţi pe cei care vă demotivează!
Nu-i lăsaţi să vă pună etichete!
Un prieten
