Ştiinţa dreptului şi relativizarea dreptăţii

Departe de mine de a desconsidera pe cei care fac o carieră (mai ales curată) în drept. În acest context trebuie să fie înţelese cele care vor urma. Nişte opinii personale, garantate de Constituţia României prin Art. 30 – Libertatea de exprimare, aliniatul(1): Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Din păcate pentru cei care şi-au făcut din drept o profesie, percepţia publicului despre profesioniştii lui este una care cu îngăduinţă poate fi plasata la limita suportabilului. Să ne gândim numai ce este în mintea şi la gura unui justiţiabil nemulţumit. Dar asta este doar o cauză pe care cei care lucrează în domeniu şi-au asumat-o de când au ales să practice o astfel de profesie. Este imposibil să mulţumeşti pe toată lumea, e cât se poate de adevărat, dar…

Şi de aici începe marea problemă cu ştiinţa dreptului. Spre deosebire de ştiinţele exacte unde adevărul lor este imuabil şi de necontestat, în drept adevărul capătă metamorfozări inimaginabile. Dacă istoricii au ca scuză, dacă greşesc, faptul că se bazează pe consemnări ale învingătorilor (în sensul că istoria este scrisă de învingători, adică o filtrează după cum le-o cer interesele), cei pregătiţi în drept nu ştiu cum pot să explice (dacă pot!) cum pe acelaşi tip de speţă, la instanţe diferite se pronunţă sentinţe diferite.

Adică faptele sunt aproape aceleaşi dar diferă autorii, avocaţii, procurorii şi judecătorii. Uneori, nu diferă nici măcar autorii, avocaţii şi procurorii, ci doar judecătorii. E vorba de apeluri, când totul se poate schimba la 180 de grade. Mărturisesc că am căutat pe internet să găsesc măcar o referire la proporţia în care sentinţele de la instanţa de fond au fost confirmate/infirmate de către instanţa de apel, dar nu am reuşit. În orice caz, dacă procentul infirmărilor ar fi de „doar” 10% şi tot cred că ar fi necesară introducerea Legii răspunderii magistraţilor. Ce înseamnă 10%? Dacă ţinem cont că pe an în România se află pe rol între 2 şi 3 milioane de dosare şi luăm ca rezonabilă cifra de 10% apeluri din fiecare milion (asta înseamnă că 90% dintre justiţiabili sunt mulţumiţi!!!) şi tot ajungem la 300 de mii de apeluri. Dacă din cele 300 de mii de apeluri se dovedesc infirmate doar 10% dintre sentinţe atingem un număr de 30 de mii de cazuri care au fost altfel soluţionate decât în instanţa de fond. E mult, e puţin? Aici e vorba de oameni, de familii, de destine. E vorba de vieţi care îşi pot pierde sensul într-o clipită pentru că dreptatea devine relativă! Iar relativitatea ei trebuie spulberată prin stabilirea vinovatului din justiţie care a dat verdictul greşit. Căci una dintre cele două instanţe a greşit grav. Dar acest lucru nu se întâmplă! După cum nu se întâmplă nici în cazul medicilor prin „sentinţele” date de Colegiul Medicilor, în caz de malpraxis.    

Toate acestea îmi confirmă încă o dată că orice ar fi, în România nu trebuie să ajungi la Spital şi la Tribunal. Mult famata ruletă rusească, în cazul unui revolver cu 8 locaşuri, îţi lasă o şansă onorabilă la viaţă (ai o şansă din 8 să fi ghinionist, dacă butoiaşul se roteşte de fiecare dată). În cazul spitalului şi justiţiei româneşti vă las pe dumneavoastră să vă calculaţi şansele…

Valentin Fulger