Totul va fi bine!
Azi, 3 iunie, în familia mea ar fi trebuit să fie sărbătoare! Dar este o zi de comemorare…
Am crescut în aceeaşi casă cu Robert, vărul meu, care îi spunea tatălui meu tată!
Din păcate, viaţa a hotărât acum şase ani ca Robi să plece mai devreme de lângă noi. Mult prea devreme…
Un cancer agresiv l-a retezat în mai puţin de două luni. Când a plecat în călătoria lui spre stele a lăsat în urmă o fetiţă de o lună!
Fiecare dintre noi trece mai devreme sau mai târziu prin (din păcate) fertila câmpie a sentimentelor dureroase. Nu ştiu dacă aţi cunoscut vreodată sentimentul acela când conştientizezi că nu te vei mai întâlni niciodată cu cineva. Şi nici nu vă doresc să simţiţi preaplinul din piept, e copleşitor, e dureros fizic, e explodant…
Sub imperiul emoţiilor de moment, generate de moarte şi îngropare nu am conştientizat pe deplin ce se întâmplă.
M-am ţinut tare cât am putut, dar într-o zi am conştientizat că nu-l mai voi revedea niciodată! Eram la volan şi sentimentul conştientizării a fost atât de violent încât am oprit şi am început să plâng în hohote. De abia atunci mi-am dat seama că Robi e mort…, doar atunci mi-am pierdut speranţa!
Am discutat cu doctorul ce ar fi putut să-i declanşeze cancerul. Concluzia a fost aceea că a fost mult prea stresat!
Azi am citit un studiu al unei universităţi care demonstra, prin monitorizarea a mii de persoane mai bine de 30 de ani, că situaţiile stresante declanşează hormonul morţii, numit şi cortizol.
Ultima dată când am ieşit cu Robi, cu câteva săptămâni înainte de moarte, a fost să sărbătorim ceea ce eu am numit atunci profund neinspirat moartea verii.
Fără să ştiu, am sărbătorit veseli moartea lui…
Valentin Fulger
