Unde sunt independenţii?

Urmăresc de ceva vreme prestaţia publică a lui Nicuşor Dan, în ceea ce priveşte Bucureştiul. Recunosc, sunt plăcut surprins de modul în care acest om a crescut. A crescut până într-acolo, încât astăzi este candidat – pentru a doua oară – la Primăria Capitalei. Un candidat cu şanse bune, nu orice candidat. Şi chiar dacă acum va candida din partea unui partid politic, Dan rămâne un independent. Un independent care vorbeşte despre un alt fel de a face politică. Un independent care nu vrea să intre în negocierile dâmboviţene pe principiul ”îţi dau aia, dacă îmi dai aia”. Vă invit să faceţi la fel ca mine şi să-l urmăriţi pe Nicuşor Dan! Cu siguranţă veţi avea ce vedea! Şi nici nu e singurul care face acest lucru. Mai este şi Ciprian Ciucu, un om care vine, de asemenea, cu un altfel de discurs. Cu o alternativă la ceea ce există deja.
Să ne uităm acum în curtea noastră. Şi vom constata că suntem – a câta oară? – în contratimp cu Capitala. Şi nu greşesc prea tare dacă spun că suntem în contratimp cu multe altele şi poate chiar cu România. La acest moment, în Valea Jiului, nu este dată cu şanse nicio candidatură a unui independent veritabil. A unui indepen-dent care să vorbească şi să facă, la fel ca Nicuşor Dan, o altfel de politică. Parcă suntem blestemaţi să nu apară niciun politician nou de anvergură. Şi când spun nou, mă gândesc la adevăratul sens al cuvântului, cu tot ce presupune acesta, într-o preponderenţă pozitivă, evident.
Prin urmare, locuitorii Văii Jiului sunt văduviţi de şansa de a auzi şi un altfel de discurs, de a vedea altfel de feţe, eventual mai tinere şi mai slabe, dar mai ales mai puţin încărcate de negativul în care trăim cu toţii. Nu ascund cu niciun chip că mi-ar plăcea să văd astfel de candidaţi, dar după cum se vede treaba până acum (şi nu mai există şanse să se schimbe ceva) vom avea tot aceeaşi candidaţi care vor avea întâietate în bătălia electorală şi e foarte probabil să câştige tot aceiaşi oameni. Prin urmare, nu se va schimba nimic.
Este o mare problemă. O problemă uriaşă. Suntem condamnaţi să auzim aceeaşi limbă de lemn pe care am auzit-o în ultimii ani. Aceleaşi discursuri penibile, care vor începe eventual cu sintagma originală ”Domnule Părinte!”, ţinând să marcheze că de faţă se află un prelat. Vom avea aceleaşi gropi în asfalt, în care vom da nefericiţi cu maşina, deşi sunt asfaltate în fiecare an. Din banii noştri. Şi vom asista, în cele mai multe cazuri la împământenita campanie electorală permanentă a edilului pe banii noştri. Asta e politica pe care o merităm? Aceştia sunt politicienii pe care n-i dorim?
Eu continui să spun că nu-mi doresc o astfel de politică şi, mai ales, nu vreau astfel de politicieni. În mod cert, nu sunt singurul care crede asta. E important să fim mulţi. Şi să spunem răspicat că nu ne place ce vedem şi ce auzim. Vom fi urâţi şi huliţi pentru asta. Însă dincolo de acest exerciţiu de liberă exprimare, rămâne întrebarea carageliană din titlu: Independenţii?! Unde sunt independenţii?!
Când scriam acest editorial, au apărut nişte muguri de independenţi. Rămâne doar ca ei să se facă auziţi şi să fie uşor de identificat în spaţiul public. Şi nu e deloc treaba uşoară. Ba chiar dimpotrivă. E o treabă grea. Şi ştim deja că, în competiţia politică, mugurii sunt striviţi cel mai repede şi cel mai uşor.