Vara unei (alte) despărţiri
În 1997 începeam şi sfârşeam un ciclu de viaţă într-o instituţie totală. Mă refer la efectuarea stagiului militar, undeva în Câmpia de Vest a României, la vreo 50 de kilometrii de Timişoara.
Sosirea în unitatea militară a fost una care, cel puţin pentru mine, a echivalat cu ruperea de un stil de viaţă foarte confortabil. Obişnuirea cu viaţa cazonă mi-a fost uşurată, paradoxal, prin transferul la doi kilometrii de unitate. E vorba de o staţie de radiolocaţie numită Oborona 14. Transferul a fost posibil pentru că cei căsătoriţi de curând se fereau ca dracul de tămâie de singurătate. Chestionat de comandatul unităţii dacă mi-e frică de singurătate i-am spus imediat că nu. Ti-e frică de întuneric? Nu! A venit imediat răspunsul. Felicitări, eşti detaşat la Oborona 14!
Odată cu transferul meu, au început o serie de poveşti care mă fac să-mi amintesc cu drag de cele aproape patru luni petrecute în Câmpia de Vest. Nu aş putea să-l uit niciodată pe maistrul militar Cristinel Creţu, cu care am petrecut multe zile şi nopţi în grădina noastră, lângă fântâna care avea ascunse în găleată de cele mai multe ori sticle de bere pe care le aduceam pe furiş prin lanurile de porumb care se întindeau din oraş şi până în preajma staţiei. Cum să uit focurile la care bivuacam şi povesteam fel de fel, „festinurile” pe care le pregăteam în mod cazon, glumele şi bancurile care ne făceau să râdem în hohote şi care spărgeau vesel cerul nopţii, în timp ce la doi kilometrii distanţă armata se făcea la modul cam nasol?
Nu l-aş putea uita niciodată pe Viorel Iorgovan, azi monahul Moise, un om care mi-am dat seama cât este de înalt atunci când i-am călcat uniforma pentru depunerea jurământului militar (avea peste doi metri!). Împreună cu Viorel am plecat din unitate la el acasă, evident fără bilete de voie, undeva la câteva zeci de kilometrii distanţă. Pentru că am întârziat mai mult decât era permis mi-am dat seama că treaba va avea repercusiuni neplăcute:
Viorele, tată, dacă nu intrăm la dezertare, ne bagă ăştia la arest de nu ne mai recunoaştem când ieşim!
Lasă, frate Fulger, că suntem împreună! mă încuraja el, care mă scăpase deja de la o bătaie pe care cred că nu aş fi uitat-o nici azi din partea unui individ extrem de furios care avea o agresivitate ce mă făcea să cred că a dat şpagă să fie luat în armată doar să poată să se bată gratis!
Dincolo de amintirile pe care le am cu oameni (de excepţională omenie! dar şi cu unii care sunt de o execrabilă calitate) din primele zi în unitate am observat lângă popota cadrelor militare şi a cantinei soldăţeşti un câine lup, zvelt, maroniu spre gri, care ne privea pe toţi de parcă ne-ar fi studiat.
După câteva zile de „studiu reciproc” m-am apropiat de el şi i-am pus încetişor mâna pe cap. Câinele a mârâit uşor şi apoi a sărit într-o parte într-un mod jucăuş. Am aflat că-l cheamă Bug. Nu mă întrebaţi cine i-a dat acest nume sau ce semnifica el. Habar nu am!
Câinele patrula între popotă, cantină, GAZ (gospodăria agro-zootehnică aflată în grija lui Viorel) şi Oborona 14, staţia unde mă aflam eu cantonat.
Într-una dintre seri m-am pomenit cu Bug în vizită.
„Casa” pe care o aveam în stăpânire era sediul de comandă al staţiei, dar dezafectată cu ani de zile în urmă. Erau multe camere, toate goale dar cu paturi, cu geamuri sparte dar cu gratii şi sârmă de plasă metalică la ferestre.
Planşeul era străbătut de canale acoperite cu panouri metalice care adăposteau sute de cabluri electrice. Maistrul Creţu chiar îmi atrăsese atenţia să fiu atent la acele canale.
De ce? l-am întrebat curios.
Serenisime (aşa îmi spunea!), sunt locuri bune pentru şerpi! Ai grijă la bocanci! Scutură bine şi aşternuturile, vezi că se strecoară şi în genţi, tu de ce crezi că nu vrea nimeni la Oborona 14? M-am gândit în termeni religioşi la comandantul unităţii, ceva de genul Paştele şi Dumnezeii mă-tii… m-ai dat la şerpi!
Cu Bug ca vizitator, l-am ademenit înăuntrul vastului meu castel în ruine. Câinele a păşit sigur pe el, dovadă că mai fusese pe acolo. L-am privit direct în ochi! Era mare şi foarte impunător! Ne-am tatonat reciproc şi s-a părut că ne-am acceptat.
Pentru a sparge gheaţa i-am adresat o invitaţie prietenească:
Hai să mâncăm ceva, domnule Bug!
Am desfăcut nişte conserve de peşte pe care din proprie experienţă am învăţat că pot să le transform într-o ciorbă deosebită dacă am răbdarea şi priceperea necesară. Pe reşoul din colţul micului dormitor am pregătit prima noastră cină în comun! Câinele mă urmărea atent, iar eu îl vrăjeam cu fel de fel de poveşti. Nu ştiu ce a priceput el, dar până la urmă am ajuns să luăm masa împreună. A fost prima din toate celelalte aproape patru luni care au urmat.
Cu excepţia a câteva ore, pe care le petrecea cine ştie unde, toate celelalte eram împreună. Oriunde mergeam câinele era cu mine: în vizită la GAZ (la Viorel), la unitate, într-o fugă până în orăşel ca să ne aprovizionăm cu bere pentru seara pe care eu şi maistrul Creţu o gândiserăm magnifică în jurul unui foc sub cerul nopţii de vară.
Încet încet legătura a devenit atât de puternică încât Bug nu mai dorea să doarmă pe jos. Îşi cerea dreptul de a fi egal cu mine şi ocupa jumătate din patul metalic în care dormeam. Asta a făcut nu doar să ne văruim dormitorul (care era plin pe pereţi de sângele a mii de victime tânţăreşti omorâte cu boneta de către înaintaşii mei!), dar să ne ocupăm şi de confort. Am adus un pat dintr-o altă cameră şi le-am lipit între ele. Nu cu foarte mare succes, căci Bug dorea să dormim lipiţi ceea ce a făcut să-l spăl în mai multe rânduri cu şampon adus de furierul unităţii, care nu prea înţelegea de ce solicit şampon pentru purici… Bonus spălarea aşternuturilor… În fine!
Fără să mai gândesc la liberare, am lăsat să curgă timpul. Care, necruţător cum e, a dat verdictul că s-a terminat. Că e timpul să-mi părăsesc vastul castel, grădina, fântâna ce adăpostea găleata cu berea clandestină, lanurile de porumb prin care mă strecuram înspre şi dinspre oraş…
A venit şi ziua în care totul a luat sfârşit. Era spre sfârşit de august. Parcă…
Am plecat de la Oborona 14 şi în noaptea aceea am dormit în unitate. Mi-am făcut valiza şi am ieşit din corpul unităţii care ne găzduia. Maşina unităţii, un Tv întunecat-vânăt, ne aştepta să ne ducă la gară.
Bug a simţit că despărţirea noastră este imposibil de stopat. Se împleticea printre picioarele mele şi-mi lingea mâinile scheunând trist.
Mi-am luat rămas bun de la el privindu-l în ochi şi sărutându-l pe cap: Dragul meu ! O să-mi fie dor de tine.
M-au urcat în maşină şi am plecat pentru ultima dată din unitate. Fără să fiu fericit…
Câinele a urmărit maşina toţi kilometrii până în gară. Mă uitam la el cu ochii în lacrimi prin geamurile murdare ale Tv-ului.
Ajunşi în gară, am coborât din maşină şi ne-am luat rămas bun rămas unii de la alţii.
Câinele m-a ajuns din urmă şi s-a adăpostit iar între picioarele mele.
Într-un gest spontan mi-am scos cureaua de la pantaloni şi i-am petrecut-o în jurul gâtului transformând-o într-o lesă!
Un fost coleg de facultate şi camarad de armata, Dacian Ferenct, m-a întrebat uimit ce fac.
I-am spus că iau câinele acasă!
Fulger, tu te gândeşti ce faci? Ăsta este furt din efectele unităţii!
L-am ascultat şi am desfăcut cureaua din jurul gâtului lui Bug. M-am suit în automotorul care ne ducea la Timişoara. Câinele a fugit multă vreme în urma mea. Stăteam în genunchi pe bancheta de lemn a automotorului şi-l priveam cum aleargă peste traverse….
În Timişoara, am luat trenul către casă. Eram atât de bulversat încât foile de parcurs date de către unitate pentru a ajunge acasă le-am pierdut din mână pe geamul trenului. A trebuit să-mi cumpăr bilet….
Am regretat că l-am ascultat pe Dacian. Atunci, în ziua aceea de august, m-am despărţit de o fiinţă care a alergat după mine kilometrii…
Ne-am despărţit doar pentru că m-am conformat normelor sociale ….
Valentin Fulger
Chiar frumos!